Cenușarul

Prin geamul mașinii în care urma să-mi petrec noaptea priveam pata de jar rămasă în vatra focului de tabără. Ceilalți se retrăseseră de ceasuri bune în corturi, iar luminile erau stinse. Întins aproape la orizontală în scaunul din dreapta șoferului, m-am învelit cu sacul de dormit desfăcut ca o plapumă. Aș fi citit ceva, dar lumina lanternei mi se părea ciudat de puternică. Pe parbriz venise o molie albă, nemaivăzută de mine până atunci- și am studiat-o o vreme, până am băgat de seamă că jarul s-a stins de tot. Atunci am ațipit și eu.

M-am trezit după vreo două ore și am observat din spate o siluetă ciudată care își făcea de lucru pe lângă vatra focului. Nu putea fi niciunul din tovarășii mei de drum. Își ținea corpul mult aplecat în față și, de la mijloc în sus, părea să aibă un fizic foarte puternic, herculean; dar acest torso impozant era sprijinit pe niște picioare neverosimil de subțiri și scurte. Brațele bine făcute, de culturist, îi atârnau prea aproape de sol.

Am ieșit din mașină și m-am apropiat ușor de el, păstrând totuși o oarecare distanță. M-am oprit în spatele lui, la vreo 3-4 metri, sprijinit în bățul meu de trekking.

Mă observase, desigur; dar nu-i păsa. Eram nesemnificativ. Atunci am observat ce făcea: scormonea cu ambele mâini în cenușa stinsă, strângând-o între degete și lăsând-o să curgă. Mi s-a părut că gâfâie ușor.

-Bună dimineața ! am spus (era între 2 și 3 noaptea). Ce căutați?

Nu mi-a răspus nimic.

-Ce căutați aici? am repetat, mecanic.

Atunci s-a întors, lent și tacticos, ca omul care știe că va produce o impresie puternică. Am tușit și mi-am pregătit bățul. I-am pus lanterna în față.

Cred că n-am văzut niciodată de aproape o ființă cu ochii atât de mari. A-i vedea la cineva care părea a fi totuși om era o surpriză oarecum similară cu aceea de a vedea ochi de bufniță la o găină. Un rânjet răutăcios îi dezvelea dinții rari, lungi și galbeni. Era îmbrăcat în pantaloni de stofă în dungi, o cămașă și un sacou vechi, toate zdrențuite pe alocuri.  

Am coborât atunci lanterna în pământ, neștiind ce să mai spun.

Mi-a întors spatele și a plecat, fără să se grăbească. Mi s-a părut atunci că unghiile de la mâini îi sunt lungi și curbate, ca niște gheare. Și că a făcut  câțiva ”pași” sprijinindu-se în brațe, nu în picioare; dar asta poate fi doar o iluzie.

Dimineața, când m-am trezit înfrigurat în mașină, am fost convins că visasem doar. Dealtfel, în vatra de foc și în jurul ei nu se vedeau niciun fel de urme.

A fost un vis – dar un vis pe care, de-a lungul anilor, l-au avut mai mulți oameni care au înoptat prin părțile acelea. Personajului i se spune ”Cenușarul”, e pe acolo un fel de duh al pădurii, știut de toți oamenii locului; nimeni nu știe însă ce anume caută el în cenușa stinsă a vetrelor.

2 Responses to “Cenușarul”

  1. -X- Says:

    Nu știu de ce, mă așteptam să fie vorba de o pasăre … oricum, mi-a plăcut povestirea.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: