Armene

arman1 sn 

[At: DAMÉ, T. 56 / V: h~, ~mean2 / Pl: ~mene / E: tc harman] (Reg) 1 Arie1 (1). 2 Loc îngrădit lângă casă (sau pe câmp) unde se treieră, se pune fânul sau paiele, se închid vitele etc. Cf curte, obor. 3 Locul unde au fost hrănite oile iarna. 4 Cerc la suprafața apei. 5 (Îe) Jocul în ~ (sau trei ~mene) Joc cu arșice (sau cu bani de metal) care se aruncă în (trei) cercuri desenate pe pământ.” (”Micul dicționar academic”, Ed. Univers Enciclopedic, 2010,  cf. dexonline.ro)

Cuvântul este probabil un regionalism din Muntenia. Spun asta pentru că l-am întâlnit -cu sensul al 4-lea- într-un basm al lui Petre Ispirescu, scriitor și folclorist care, prin forța împrejurărilor, a ieșit foarte rar din București -și târziu în viață, fără să fie întru totul un om de-al locurilor (mama sa era ardeleancă).

Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu știa. Mișca și el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, și merse pe ea, fără să-și dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleșteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, așa de florile mărului, fără să știe ce are să facă cu dânsa.

Ajungând pe marginea eleșteului, se așeză și el acolo jos, și, privind cu nedomirire, ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, și făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, și de ce merge se mărește, până ce intră iarăși în sânul matcei de unde a ieșit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică fața apei lucie ca o oglindă.

El era dus cu gândurile. Se uita și nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, și nu știa ce făcea. Nu mai simțea dacă este, ori nu mai este.” (Petre Ispirescu, ”Broasca țestoasă cea fermecată”)

O remarcabilă descriere a semiconștienței și reveriei în care omul nu mai simte ”dacă este, ori nu mai este”.

M-am întrebat dacă nu cumva noi, oamenii, suntem tot un soi de armene, de cercuri în apă. Poate că așa am fi, dacă am avea doar Mamă; doar matca din care cercul iese și în care dispare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: