Turistul

În adăpostul de la marginea pădurii, Teofil Luncanu, Profesorul și Ricardo priveau prin binocluri vârful unui deal acoperit cu iarbă înaltă.
-Ce m-ai adus să văd, Profesore? întrebă Teofil.
Profesorul schimbă un zâmbet cu Ricardo, apoi răspunse:
-Este cel mai căutat secret al iubitei noastre țări. O cheamă Soledad, dar i se spune Alma Serrada. Toate grupările criminale de aici sunt pe urmele ei; plus armata și poliția.
-Și bunii și răii o caută? râse Teofil. Oare de ce?
-Încearcă să-ți imaginezi, râse Profesorul. Să zicem că ea e în tabăra adversă binelui și răului. Prețul pus pe capul ei este enorm. Din fericire pentru ea, în această țară eu și Ricardo nu ținem nici cu binele, nici cu răul.
-De ce?
-E simplu, dragul meu turist. Eu sunt profesor, iar Ricardo e vânător. Tot din fericire pentru ea, cei care o caută pentru bani nu sunt nici profesori, nici vânători. Dar privește acum!

În vârful dealului iarba păru că se mișcă, iar din ea apăru silueta unei tinere ținând în mâini o armă. Părul lung și blond îi cădea peste față, așa încât nu i se distingeau ochii. Părea musculoasă și scundă, având conformația și gesturile unui bărbat.
-Alma Serrada… chiar ea, șopti Profesorul.
-Pare foarte tânără, observă Teofil.
-Nu are mai mult de douăzeci de ani, zise Profesorul, dar e o criminală desăvârșită. Cu toate că nimănui nu-i pare cu adevărat rău de cei uciși.
-Și cât crezi că mai are de trăit?
-De trăit? două-trei săptămâni, poate o lună. Viața e scurtă oricum, dar a ei e cât se poate de interesantă. Iar finalul… va fi fulminant. Cercul se strânge în jurul ei, dar nemernicii încă nu știu cu cine au de-a face.
-Părinții ei trăiesc?
-Mama ei trăiește. Trăiește bine, după standardele locale. De fapt ea e unul din cei care vor să o prindă vie. Are o mică armată și chiar un buncăr undeva în munți. Dincolo de dealul ăla e domeniul ei. Și acum gata, e vremea să ne retragem.
-De ce?
-N-ai vrea să ne găsească Alma Serrada!

Profesorul și Ricardo se strecurară prin intrarea îngustă a adăpostului – și în urma lor Teofil. După o noapte, poteca din junglă începea să fie deja greu de recunoscut.

-Vreau să vorbesc cu ea, declară deodată Teofil.
-Ce? făcu Profesorul.
-Ești nebun, omule! zise Ricardo, până atunci tăcut.
-Nebun? nu, n-aș zice. Sunt doar un turist. Viața e scurtă oricum; ai zis-o chiar tu, Profesore. Și, dacă nu e interesantă, la ce bun?
-Și ce vrei să vorbești cu ea? întrebă Profesorul.
-Nu mare lucru. Vreau să o duc la mama ei, dincolo de dealul ăla. Ar trebui să se împace cu mama ei. Cu toții fugim de acasă, într-un fel sau altul. Dar cândva tot trebuie să ne întoarcem. Eu sunt turist, știu bine asta.
-O să te împuște uite-așa, zise Ricardo. Viața e mai simplă decât crezi.
-N-o să mă împuște. Ce treabă are ea cu turiștii?
-Fă cum vrei, murmură Profesorul. Mi-a făcut oricum plăcere întâlnirea cu dumneata. Cu bine!
-Mergi cu Dumnezeu, străine! spuse Ricardo.
iar Teofil, strângând în tăcere mâinile tovarășilor săi, se îndreptă spre dealul cu iarbă.

***

-Cine ești? întrebă o voce ascuțită, parcă neomenească, din spatele lui Teofil.
Acesta se întoarse fără teamă, cu mâinile ridicate.

-Sunt doar un turist. Sunt dintr-o țară de departe, din estul Europei. Mă cheamă Teofil. Am venit să te duc acasă la mama ta.
-De ce?
-Ca să vă împăcați. Nu e mare lucru.

După o tăcere de câteva minute, Alma Serrada își făcu apariția din bârlogul ascuns în ierburi.
-Te-am așteptat mult, Teofil. Credeam că o să fiu ucisă înainte să apari. Și cum o să mă duci la mama? Așa, de mânuță?
-Da, răspunse Teofil.

Alma Serrada își aruncă pușca în iarbă și prinse ferm, bărbătește, mâna întinsă a lui Teofil.
-Ce culoare au ochii tăi, Soledad? întrebă Teofil, privindu-i bretonul care ajungea până aproape de bărbie.
-Sunt verzi.

***

Forțele guvernamentale înconjuraseră ultima redută a trupelor de gherilă conduse de mama lui Soledad. Mama și fiica urmau să fie o captură prețioasă, dacă nu cumva aveau să-și pună singure capăt zilelor.

Lunetiștii observară un ins bizar târându-și pașii încet la marginea junglei, oprindu-se din când în când să soarbă apă dintr-un burduf și să înghită niște fructe. Era Teofil Luncanu.

”Nu trageți în el”, auziră lunetiștii în căști. ”E doar un amărât de turist rătăcit aici. Oamenii ăștia sunt cei mai tâmpiți dintre toți.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: