Kaurama

Pe poteca proaspăt croită cu macetele de către cei doi băștinași din tribul Ekana, Andrei Dunca înainta anevoie, cuprins de o groaznică durere de cap. Purta cu sine doar pușca cu lunetă și tranchilizante, un bidon cu apă și o macetă la brâu. În urmă venea pășind apăsat Zoran Stanicevici, ghidul-vânător, singurul înarmat până-n dinți și pregătit pentru o eventuală luptă de aproape cu bestia -reală sau imaginară- pe care o căutau; ekanezii mai aveau doar arcuri.

Creatura întru a cărei căutare Andrei Dunca risipise o mică avere era un carnivor asemănător unei feline mari sau poate unui urs ceva mai sprinten. Tribul Ekana, în rândul căruia animalul făcuse câteva victime, o numea Kaurama. Andrei Dunca nu fusese în stare să găsească o explicație a cuvântului, iar băștinașii pretindeau că nu o cunosc nici ei. Din poveștile tribului, se părea că animalul le era cunoscut de mai puțin de o sută de ani. Nu mânca din carnea oamenilor uciși, iar toate victimele umane fuseseră doborâte cu lovituri de gheară. Stătea la pândă și ataca fulgerător, de obicei cărându-și prăzile în adâncul junglei; lăsa nemâncată foarte multă carne, ca și când n-ar fi avut dentiția necesară pentru a curăța ori sparge un os. Avea coada foarte scurtă, ori lipsă. Cât despre sunetele pe care le scotea, băștinașii descriau un fel de mârâit gutural, ca al unui câine uriaș.

După câteva ore de mers, cei doi Ekana se opriră întâia oară, în fața unei liane uriașe. Își înălțară mâinile și începură amândoi o incantație monotonă, în care aceeași silabă părea repetată la infinit: ”a-ma-ma-ma-ma-ma-ma…”.
-Am citit despre asta, zise Andrei Dunca. E un ritual Ekana. Nu i s-a găsit încă semnificația exactă. Se pare că e un act de reverență față de duhurile pădurii, ori ale strămoșilor îndepărtați.
-Ai citit… rânji ghidul-vânător. Cine scrie prostiile astea?
-De unde știi așa bine limba română, Zoran? Ziceai că ești sârb din Bosnia.
-Am fost student la Timișoara.
-Timișoara, zici? la ce?
-Nu mai țin minte.

Băștinașii își puseră din nou în spate rucsacii și arcurile, începând din nou să croiască drumul. Pe Andrei Dunca durerea de cap aproape că îl părăsise, lucru pe care îl puse pe seama ritualului performat mai devreme.

După încă un ceas de mers, unul din cei doi săgetă o pasăre necunoscută, de mărimea unei potârnichi, cu penele violet, ciocul lung și curbat, iar capul roșu-portocaliu ca focul. Le era necunoscută și lor, un prilej de uimire pentru toată lumea. În schimbul unei sume de bani, Andrei Dunca intră în posesia păsării răpuse. Iar cei doi Ekana își începură din nou incantația uniformă și interminabilă:
-A-ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma-ma…

-Ai văzut-o vreodată? îl întrebă brusc Andrei pe Zoran.
-Ce? pasărea asta?
-Nu. Pe Kaurama.
-De câteva ori, la adăpătoare.
-Și n-ai simțit nevoia să tragi?
-Nu trag în animalele care beau apă. Oricine trebuie să aibă dreptul de a bea apă în liniște. Nu trag nici în cele care dorm ori fac dragoste. Nu e cinstit.
-Dar în cele care mănâncă? râse Andrei.
-Când mănânci trebuie să fii atent și lacom. Asta e legea junglei. Nu există slow-food pe-aici.
-Îmi dai niște teme de gândire, zise Andrei. Înainte să mergem mai departe… mai voiam demult să te întreb ceva, dacă nu te superi. De unde ai flinta aia? Cred că poate avea și o sută de ani.
Zoran zâmbi și își privi lung carabina.
-Pui prea multe întrebări pentru un vânător.
-Păi eu nu sunt vânător, răspunse Andrei.
-Eu sunt.

Cei doi Ekana își continuau incantația. Andrei Dunca își frunzărea jurnalul, întorcând cu grijă paginile umezite de aburul pădurii.
Zoran Stanicevici își aprinse o țigară și o fumă până la capăt. Când băștinașii își întoarseră fețele spre el, cele două gloanțe din carabină îi nimeriră pe amândoi în frunte.

-Stai liniștit, îi zise ghidul-vânător lui Andrei Dunca, rămas încă fără reacție în urma împușcăturilor. Voiau să ne omoare. Le-au plăcut mult banii tăi și pușca ta aia șmecheră.
-De unde știi?
-Au spus-o în gura mare. Ritualul ăla de care ai citit… Nu e niciun ritual. Așa vorbesc între ei, când vor să nu priceapă și alții. Oamenii ăștia au auzul foarte fin. Toți ceilalți aud doar ma-ma-ma, pe același ton. De fapt sunt sunete diferite, dar foarte asemănătoare. Habar nu aveau că am înțeles tot.
-Ai și tu auzul fin?
-Nu, dar am o chestie băgată în ureche. Pe românește s-ar chema ”nuanțator de sunet”. În fine. Prietene, cred că îți dai seama că acum nu se mai pune problema să găsim o dihanie în junglă. Acum e vorba să supraviețuim. Nu ne mai putem întoarce la tribul ăstora. Trebuie să facem un ocol. Avem de ales între teritoriul unui trib necontactat, care sunt vânători de capete… și Pădurea Albastră. Eu aleg prima variantă.
-Și eu?
-Alegi ce vrei. Ești liber. Iar eu nu mai sunt dator să te urmez. Dar în locul tău nu aș căra cu mine pasărea aia moartă. E din Pădurea Albastră.

*

Terenul devenise ceva mai înalt și mai uscat, iar Zoran părea să se simtă în largul său. Andrei Dunca îl urma cu inima strânsă. Mergeau pe poteci care păreau umblate nu de multă vreme; aproape că nu era nevoie de macete.

-Zoran! oprește-te un pic și pe urmă poți să mergi singur.
-Ce e?
-Ăsta nu e teritoriul niciunui trib, așa-i?

Zoran se întoarse și zâmbi.

-Tu nu ai nicio chestie băgată în ureche, continuă Andrei. Pur și simplu… înțelegi tot ce vorbește oricine, cu voce tare sau în gând. Și poți vorbi în limba lui. Nu ești nici sârb…
-Aha, făcu Zoran.
-Nu ești nici măcar om. Kaurama… ești tu.

-Băiat deștept, mârâi Zoran. Era și timpul să te prinzi.
-Dar ce ești tu de fapt, Zoran? un extraterestru? un demon? un duh al pădurii?
-Depinde cum vrei să-mi spui. Unii m-au numit ”capriciu al naturii”. M-am trezit demult în Pădurea Albastră, fără să știu cine sunt. Și am plecat. Atât știu despre mine. Și numele meu, Kaurama. Nu e un cuvânt omenesc.
-De ce n-ai rămas?
-Pădurea Albastră nu-ți dă de mâncare. Te izgonește. Dacă ajungi acolo, fugi. Și poate găsești o poartă de scăpare.

Și Zoran își scoase mănușile, desfăcându-și degetele îmblănite, cu ghearele lungi de care se temeau atâta cei din tribul Ekana.

-Și acum ce ai de gând cu mine? întrebă Andrei.

Vânătorul rânji.
-Tu, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge în Pădurea Albastră. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Dacă afli din întâmplare ceva despre mine, să îmi dai de știre. Dar acum ai de gând să-mi dai odată pușca aia, sau trebuie să o iau singur?

7 Responses to “Kaurama”

  1. ina02s Says:

    Superba poveste! 🙂

    Liked by 1 person

    • Nautilus Says:

      Mulțumesc, mă bucur dacă v-a plăcut.

      Adevărul este că nu mai găsesc filme SF pe gustul meu, la care să mă uit noaptea, așa că m-am apucat să scriu povestiri din acestea.

      Liked by 4 people

  2. soapteînamurg Says:

    Nu prea mi-au plăcut niciodată filmele sau cărțile SF, dar această bucățică de poveste m-a ținut cu atenția sporită și sufletul la gură. Da, chiar mi-ar plăcea să fie doar o bucățică de poveste. Aștept toată povestea.

    Liked by 3 people

    • Nautilus Says:

      Vă mulțumesc. Poate că va exista cândva o urmare, cine știe? Și eu prefer serialele SF (tocmai am isprăvit pe netflix și ”The 100” și ”3%” -ambele au ceva cu 100) 🙂

      Literatura SF este în general scrisă pentru publicul contemporan ei și riscă să devină desuetă destul de repede; iar filmele și mai repede. Unele rezistă însă. Genul fantasy, ceva mai gustat decât SF-ul în zilele noastre, nu se demodează niciodată. E avantajul basmelor.

      Liked by 3 people

  3. Zina Says:

    Un basm de groază…

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: