Berbecul

(imaginea: Charles Knight, “Old England: A Pictorial Museum” (1845), Wikimedia Commons)

 

Mărunt, negricios și chel în vârful capului, doctorul Radu Ionescu își privea cu blândețe și atenție, prin lentilele bombate ale ochelarilor, pacientul; un munte de om, gras, voinic și hirsut, prăvălit în fotoliul scâlciat, care părea să se dezmembreze dintr-o clipă în alta. Remus Popa îi era vecin și prieten vechi, dar până atunci nu îi vizitase cabinetul.

-Nu mai suport, Radule. Simt că îmi crapă capul.
-De ce?
-De la izbituri. Tot mai dese și mai tari. La început abia dacă le auzeau. Acum? parcă se cutremură pământul. Tresar în somn, ori pe stradă. Am auzit una și aici pe coridor.
-Ca un berbec care lovește porțile cetății?
-Așa! Și porțile pârâie din toate încheieturile.
-Da, pârâie. Păi, Remus, fii pe pace. Nu pot să le spargă.
-Ce nu pot să spargă?
-Porțile.
-Îți arde de glume, Radule?
-Nu. Mai aud și eu izbituri câteodată. Dar tu ești mai aproape de porți.
-Radule, eu cred că tu ești un țicnit mai mare ce mine. La cine m-am găsit să vin?
-La unul care pricepe.

Și bărbații tăcură o vreme. Doctorul își scoase ochelarii și oftă.

-Știi că nu suntem singuri, Remus.
-Aici?
-În Univers. Dar am închis porțile Pământului.
-Tu?
-Noi, oamenii. Bătrânii de demult. Moșii și strămoșii. Trăim baricadați în lumea noastră materială. Putem ieși din ea, dar nu cu trupul; putem să ne și întoarcem în trup. Uneori.
-Și de ce nu deschidem porțile atunci? rânji Remus Popa. Măcar nu m-ar mai durea capul.
-Din fericire, încă nimeni nu știe cum să le deschidă. Și apoi, nu deschizi ușa unui dușman. Care prieten ar lovi în ea cu berbecul?

O izbitură păru că îl răstoarnă pe Remus Popa din fotoliu.

-Ai văzut?
-Da, am simțit și eu, zise doctorul. Uite ce e, dragă Remus, tu stai prea aproape de porți. Și mă tem să nu le deschizi din greșeală. Dacă vor fi deschise vreodată, va fi dinăuntru. De către oameni care s-au săturat de lumea asta a noastră.
-Păi nu s-au săturat destui?
-Nu e vorba de cei care pretind că s-au săturat. Nici mofturoșii, nici pacienții de la psihiatrie nu vor deschide ușile către bestiile de dincolo. Le vor deschide cei care s-au săturat organic, din toată ființa lor. Cei la care nu doar sufletul, ci și trupul tânjește după lumea de după porți.
-Și eu îs din ăștia?
-Nu. Ai văzut și tu că te-au izbit din spate, nu din față. Tu stai cu spatele la porți. Doar că stai prea aproape. O să-ți dau o rețetă. Neapărat să o iei; și numai de la farmacia de peste drum. Ei o să înțeleagă. Nu mai insist să fii și discret, că ești.

Și doctorul Ionescu îi înmână pacientului o hârtiuță pe care pictase cinci hieroglife.
-Asta e, Remus. Să îți iei rețeta. Musai.
Remus Popa se ridică din fotoliu, se îndreptă de șale și lovi cu tâmpla lustra, care începu să penduleze.
-Dă-i pace, zâmbi doctorul. Mereu o lovește câte unul mai înalt.

Remus Popa strânse amical mâna mică a doctorului în căușul palmei sale, ca pe o șopârlă fragilă. Apoi, la ușă, apăsă clanța și trase, rămânând cu ea în mână.
-Stai, Remus! Să nu rupi și ușa. Aici nimic nu-i pe potriva ta. O să chem pe cineva să-mi repare lemnăria.

Radu Ionescu fixă la loc clanța și apăsă fin, deschizând ușa.
-Voilà! Salutare și să nu uiți ce ți-am zis.

Și doctorul îl urmări cu privirea pe Remus Popa, până la capătul coridorului întunecos. Uriașul parcă șchiopăta încet, adus de spate, ca apăsat de-o grijă prea mare.

-Biet prieten… murmură doctorul.
Și apoi, împingându-și ochelarii pe nas, își înălță vocea ascuțită în cealaltă direcție a culoarului:
-Mai e cineva?

Dar loc de răspuns, berbecul îl izbi deodată în piept, sfărâmându-i sternul, în mugetele asurzitoare ale minotaurilor negri.

3 Responses to “Berbecul”

  1. Iuliana Pașca Says:

    Profund text, foarte bine scris!

    Liked by 2 people

    • Nautilus Says:

      Mulțumesc, sunteți foarte amabilă.

      Sincer, nu cred că e unul din cele mai bune texte ale mele.
      S-a fredonat mult despre materialismul și scepticismul care ”încuie” omul într-un cerc vicios, lipsit de sens, despre experiențele spirituale/transcendente care îl eliberează și despre o anume prudență care e necesară atunci când ajungem ”dincolo”, acolo unde forțe malefice se pot exercita neîngrădit, iar omul e la fel de vulnerabil ca un pui de găină scăpat din coteț în pădure. Lumea materială pare evident un soi de refugiu călduț și e ușor să ne-o imaginăm ca pe o cetate sub asediu. E posibil ca asediatorii să aibă și ei o natură materială, un alt fel de materie, de care ne-am izolat cumva, așa cum o cetate e izolată de mediul în care a apărut. Iar cei care simt asediul pot să nu fie interesați de el, pot să stea ”cu spatele” spre porți.

      Berbecul din povestire e împins de minotauri într-o logică astrologică 🙂 Întâi Berbecul, apoi Taurul care îi susține impulsul.

      Liked by 5 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: