Ceaiul piticului

Era deja noapte. Brazii singuratici din poiană își trimiteau vârfurile negre spre cer. Dincolo de ei, pădurea întunecoasă începea să șoptească în graiuri ciudate.

Prietenul meu, piticul, aruncă o mână de ierburi în ceaunul cu apă clocotită.
-Ce faci aici? l-am întrebat.
-Ceai.
-Ăsta nu e ceai, i-am zis. E o fiertură.
-Ce?
-Ca să fie ceai, trebuie să pui frunze de ceai chinezesc, Camellia sinensis. Ai pus?
-Nu.
-Atunci nu e ceai, e o fiertură de plante.
-Ba e ceai! se stropși piticul.
-E o fiertură.
-E ceai! Mamăăăă! zbieră piticul.

Atunci am tăcut și m-am furișat grăbit și în liniște pe potecă la vale. Pe mama lui nu o văzusem niciodată.