Cu autostopul

După o oră de salutat mașinile în trecere prin spatele gării din A., o Dacia 1300 albastră – -de departe cea mai veche mașină în traficul pe care îl vizionasem fără să vreau- a oprit pentru mine. M-am bucurat. Sunt un autostopist cumsecade, însă de obicei nu prea norocos. Am urcat la locul din dreapta șoferului și mi-am pus centura.

Mașina a demarat lin, silențios, apoi a rămas -pentru aproape tot restul drumului- la viteza constantă de 70 de km/h. Toate mașinile venite din spate ne depășeau. Nu auzeam motorul.
L-am studiat o vreme pe șofer. Cu greu i-ar fi putut cineva ghici vârsta; părea că are o mască de ceară lipită pe față. Palid, cu părul negru pieptănat cu grijă înspre partea dreaptă a frunții; nas drept, sprâncene drepte, ochi întunecați și adânciți în orbite. O gură largă, dar închisă ermetic; buze subțiri, părând că zâmbesc imperceptibil din colțuri.

-Aveți motor electric? am întrebat brusc.
-A, nu. E pe benzină. Dar mi s-a terminat benzina.
-De când?
-De ieri.
-Înțeleg…

Și vreme de vreo zece minute nimeni n-a mai zis nimic. Mă gândeam să cobor din mașină în prima localitate, ori mai repede. Partea proastă era că nu prea știam unde sunt, iar a rămâne singur pe coclauri nu părea totuși o idee prea bună.

-Și eu vă înțeleg, rosti calm șoferul. Ce pot să zic? E o mașină mai specială. Nu știu cum funcționează, dar după ce i se termină benzina mai merge vreo două zile fără să ardă nimic.
-Foarte interesant, am convenit eu formal. Mulți și-ar dori așa ceva.
-Nu știu, zise șoferul. Problema e că… te duce cam aiurea pe drumuri. Până la destinație, din fericire. De exemplu, până acum trebuia să trecem prin vreo două-trei sate. Unde sunt satele? Vedeți? Probabil credeați că sunt un ins dubios sau vreun nebun și voiați să coborâți din mașină. Nu e o idee prea bună, pentru că nu știm unde suntem și nici nu trec pe aici prea des. Ați observat că de vreo douăzeci de minute n-a mai apărut nicio altă mașină?

-Eu până acum i-aș fi desfăcut motorul, am zis.
-De ce?
-Să pricep cum funcționează.
-E un motor obișnuit. Nu el propulsează acum mașina, ci un fel de inerție pe care n-am înțeles-o.
-Și ce șanse sunt ca eu să ajung acasă în stilul ăsta?
-Sută la sută.
-De ce ?
-Vă las la o intersecție mare din S. De acolo mai aveți puțin, sunt ocazii multe. Întotdeauna mașina trece prin intersecția din S., ca și prin cea din A.
-Merge pe unde vrea ea?
-Nu, e doar o mașină. E ceva predeterminat, dar încă nu pricepem.

Peste vreo jumătate de oră, coboram într-adevăr în capătul orașului S. Șoferul nu a vrut să ia niciun ban. Am urmărit apoi cu privirea vreo zece secunde Dacia albastră care se îndepărta, până ce a dispărut brusc, de parcă n-ar fi existat și nici eu n-aș fi urmărit-o cu privirea. Când m-am uitat la ceas, am văzut că trecuseră de fapt cinci minute.

 

 

 

 

2 Responses to “Cu autostopul”

  1. Marina Costa Says:

    Superbe! Povestea, muzica, solista.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: