Furaj spiritual

Este în fond indiferență crasă, dar nimeni n-o consumă ca atare; ci doar cu arome (identic naturale) de înțelepciune, bunătate și detașare. Poartă nume ca ”acceptare”, ”toleranță”, ”respect”.

E vorba de respectul pentru viața celuilalt; care în realitate nu este deloc respectul pentru viață, ci doar respectul pentru ”celălalt”.
Prin acceptarea ”celuilalt” trecem dincolo de limitele propriului eu (altfel se pare că nu putem să le depășim). Celălalt este un univers alternativ. Descoperim astfel că trăim într-un multi-vers foarte plural; legile universului nostru nu se pot aplica în altul.
Asta sună cumva a un soi de asceză, dar în viața cotidiană este de fapt o chestie destul de dulcică. Nu impui altuia regulile tale. Nici el nu ți le impune pe ale lui. Și nu vă simțiți izolați în universul propriu. Pentru că sunteți conectați, monșer.

Pare evident că nu concepțiile pot să îi conecteze pe oameni (ele fiind valabile doar în interiorul unui univers). Dar ce îi conectează totuși? Păi, să zicem, un ”vibe”. Un flux în care se pierd, renunțând la ego-ul ”limitativ” (dar parcă un pic mai larg decât împrejurimile lui).

Îmi aduc aminte cum, la o petrecere de nuntă, muzica era atât de tare încât nu mă puteam înțelege cu vecinul de masă decât urlând unul în urechea celuilalt. Ca nuntaș și mesean, aveai două opțiuni: să dansezi sau să te doară capul de unul singur. Cei mai mulți dansau; o formă de transcendență, desigur.


%d bloggers like this: