Mingea

În curtea școlii era o minge.

N-ar fi fost voie să trec pe acolo. Teoretic, dacă traversezi curtea școlii, poți primi o amendă. Nu știu însă dacă a fost cineva amendat vreodată pe acest motiv. Aproape toți cei care pot să-și ridice piciorul vreo jumătate de metru, pentru a trece peste două jumătăți de gard de ciment, își scurtează pe acolo drumul spre bloc. Copiii cartierului mai joacă fotbal pe acolo; n-am văzut însă adulți care să bată mingea pe teren, deci probabil că e vreo treabă serioasă cu amenda aia.

Eram singur și zgribulit; ziua fusese friguroasă, iar acum, spre seară, era și mai frig. Și probabil că m-aș fi întors curând acasă dacă n-aș fi văzut pe terenul de ciment o minge.
Era o minge ciudată, semitransparentă și cu un glob opac în centru. M-am apropiat de ea. Părea un ochi uriaș privind în toate direcțiile. Am ridicat-o în mâini; părea că are greutatea unei mingi de fotbal.
M-am uitat în jur; nu era nimeni care să o revendice. Atunci mi-am luat puțin avânt și i-am tras un șut.

A căzut ceva mai aproape decât m-aș fi așteptat pentru greutatea ei. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai surprinzător. Mi s-a părut că în momentul când a primit lovitura, un fel de pleoapă a acoperit pentru o clipă mingea-ochi. Apoi, în aer, ochiul s-a deschis din nou.
Am luat-o prudent, am cântărit-o iar în mâini și i-am dat un bobârnac ușor.
Nu mă înșelasem; în momentul loviturii ochiul s-a ”închis”, dar nu cu o pleoapă. Părea că o structură dinăuntrul lui își schimbă aproape spontan dispunerea, ca un zid de soldați romani care la un semn devine un pachet de scuturi.

Nu știam dacă e un mecanism sau o ființă vie. Oricât de bizar ar părea, am înclinat spre a doua variantă. Mă simțeam privit cu receptivitate; o iluzie, cine știe? Loviturile nu păreau să-i displacă; dimpotrivă, mingea abia aștepta să o lovesc, ca și când din asta își extrăgea energia. M-am jucat cu ea ca un copil, vreun sfert de oră. Mingea părea fericită.
Apoi s-au apropiat de mine, la vreo trei-patru metri distanță, doi copii îmbrăcați modest, ca majoritatea copiilor din cartier.

-E a voastră mingea? i-am întrebat.
-Da, minți unul.
-Nu, nu e a voastră, i-am răspuns. E a lui.
Și am arătat spre al treilea copil, care se apropia.

Copiii înghițiră în sec și plecară. Al treilea, într-un trening rupt, venea direct spre mine, fără să mă bage prea mult în seamă; un băiețel pistruiat, voinic, pierdut în gândurile lui și sigur pe el. I-am întins mingea.
-M-am jucat un pic cu ea, i-am spus.
-Nu-i nimic. Am lăsat-o aici, că am fost să-mi iau pufuleți.
-Și de ce n-ai luat-o cu tine?
-Nu pot să duc și mingea și pufuleții.
-Și pufuleții unde sunt?
-I-am mâncat.

Și băiatul s-a îndepărtat, cu mingea în mână, spre soarele care apunea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: