Donația

Cu vreo câțiva ani în urmă am vizitat sediul organizației umanitare ”Aequa Equa”; la plecare m-a condus președintele acesteia, d-l Virgil Varga, printr-un coridor strâmt în capătul căruia se aflau, de-o parte și de alta, două cutii de plastic opac destinate donațiilor anonime.

-Cea din stânga e pentru săraci, mi-a zis d-l Varga.
-Și cea din dreapta? pentru cine e?
-Cum pentru cine? m-a întrebat uimit d-l Varga, ca și când aș fi pus o întrebare extraordinar de stupidă. Pentru bogați, desigur.
-Și ei au nevoie de bani?
-Nu. Ca să fiu sincer, nu au nevoie. Dar nu le strică niciodată un bănuț în plus.
-Și pentru cei care nu-s nici săraci, nici bogați, nu cumva aveți o cutie?
-De ce să avem? cine nu e nici sărac, nici bogat?
-Eu, de exemplu.
-Imposibil.
-Ba da, e posibil, din câte mi-am dat seama.
-Te înșeli. Vrei să spui că nu știi dacă ești sărac sau bogat. Asta înseamnă că ai probleme grave de autocunoaștere.
-De ce?
-Cum de ce? orice autocunoaștere începe cu asta: să stabilești dacă ești sărac sau bogat.
-Păi să zicem că nu am mulți bani, dar nici nu am neapărat nevoie de bani în plus. Am… cât îmi trebuie, să zicem.
-Înseamnă că ai un pic mai mult decât îți trebuie, deci ai putea să faci o mică donație, zâmbi Virgil Varga. Dar nu te obligă nimeni, nicio morală, nu facem absolut nicio presiune asupra donatorilor.

Am scos cinci lei și i-am introdus în cutia pentru săraci. Spre stupoarea și amuzamentul meu, d-l Varga a golit atunci conținutul cutiei pentru săraci în cutia pentru bogați. Eram prea uimit ca să fiu indignat.
-Chestie de teoria probabilităților, zise d-l Varga. Se poate întâmpla și uneori se întâmplă. Donația ta e pe calea cea bună, conform cu intenția ta reală.