Hotelul

hotel

Hotelul era în renovare, dar la parter avea o cameră locuibilă. M-am interesat în prealabil și am făcut o rezervare telefonică. Prețul era modic, mult mai mic decât la oricare alt hotel din oraș, unde șederea mi-ar fi fost prea costisitoare, chiar și în extrasezon.

Am ajuns noaptea, la 0.30. Paznicul de noapte, care constituia întregul personal al hotelului, mi-a pus în brațe lenjeria de pat și m-a condus în cameră. ”Dacă mai aveți nevoie de ceva, sunați”, mi-a zis -și a plecat, șontâcăind greoi de-a lungul coridorului. Nu mi-am dat seama unde sau ce anume să sun și am ieșit după el, dar dispăruse. Ori poate nu dispăruse de tot, pentru că în cameră era un portret al unui personaj aidoma paznicului hotelului; doar că era un căpitan de corabie, într-o uniformă ciudată.
-L-a pictat un pictor care mai venea pe-aici; m-a luat pe mine ca model, zise deodată paznicul, din pragul ușii. Am venit să vă aduc o carafă cu apă de băut. În cameră puteți să fumați, da să lăsați geamul deschis.
-Nu fumez, i-am răspuns. Și mai vine pe aici?
-Cine?
-Pictorul.
-A, nu. A murit astă iarnă, săracul.
-Asta nu pare o problemă, am mormăit eu, ridicând din umeri. Fie iertat! am rostit apoi, cu voce tare.
-Iertat fie. S-a prăpădit pe mare… era iarnă și nimeni nu l-a mai găsit.
-V-aș ruga să mă treziți la opt dimineața, rostii eu îndată. Mi-am pus telefonul să sune, dar… cine știe? Poate nu mă trezesc.
-O să dormiți bine aici, zise paznicul. Numa să nu cădeți din pat, râse el. Hai, noroc și noapte bună.

Nu-mi venea să rămân în cameră. Dar ce puteam găsi afară din ea? Am ieșit, cu o oarecare precauție, pe culoar și m-am plimbat o vreme, aruncând priviri prin încăperile goale și fără uși. Am pătruns într-o cameră din partea stângă a coridorului, dar, când să ies înapoi prin cadrul ușii, am găsit în față doar un perete. Misterul s-a lămurit îndată: mă aflam de fapt într-o cameră de pe partea dreaptă. Am ieșit pe culoar, intrigat și cu o senzație de amețeală. Mă pregăteam să urc la etaj, dar m-am oprit.
Ceva nu era în regulă nici cu auzul meu; un țiuit straniu se transforma într-un fel de vuiet, care făcea să vibreze pereții. Mă pregăteam să fac cale întoarsă spre camera mea, când din capătul culoarului izbucni valul; un talaz adevărat, venind spre mine. Am luat-o la fugă din răsputeri spre cameră. ”Patul! Să mă țin de pat”; doar asta mai aveam în minte, nu știu de ce.

Prin ușa deschisă a camerei am năvălit cu tot cu apa, poate prea târziu. Patul, devenit corabie, se zbătea acum între valuri, iar căpitanul mă privea mustrător.
-De ce-ai ieșit din cameră? urlă el, deasupra clocotului mării. De ce-ai ieșit din cameră? Nebunule! Nu ți-am spus că e singura locuibilă?
Căpitanul mi-a aruncat un colac de salvare și a izbutit să mă târască pe punte. Eram pe jumătate înecat.

-Treci la pompă, mă! mi-a strigat, îndată ce mi-am venit în fire. Am rămas doar noi doi pe vas, că pictorul a murit, ți-am zis. De când sunt pe mare n-am văzut așa furtună. Roagă-te pentru viețile noastre. Bărci de salvare nu mai avem. Dacă se scufundă, apucă-te de ceva care plutește.
După vreun ceas de dat la pompe, efortul devenise inutil. Cala corăbiei era pe jumătate inundată, iar catargele frânte. Înainte ca vasul să fie rupt în două, m-am prins strâns de o grindă care plutea. Pe căpitan nu l-am mai văzut, iar ce a urmat nu mai țin minte.

Îmi amintesc doar dimineața rece și aurie, pe o mare liniștită. Eram aproape de țărm și mă îndreptam spre el; bucata de lemn pe care mă urcasem era împinsă de un delfin uriaș.

…-Bună dimineaaața!
M-am trezit îndată, surprins de această urare făcută de un glas necunoscut. Un tânăr stătea în pragul ușii.
-I-ați spus paznicului că doriți să fiți trezit la ora opt… Îmi cer scuze, dar altă modalitate de trezire nu avem. Suntem în renovare.
-Aha, m-am lămurit eu. Și unde e paznicul?
-A plecat, și-a terminat tura, zise tânărul.
Rotindu-mi ochii prin cameră, am observat doar o ordine exemplară și dispariția tabloului.
-Tabloul! arătai eu spre locul gol. Unde e?
-A, tabloul. Ați mai fost pe la noi? Cred că l-a luat paznicul zilele astea. Azi dimineață era cam supărat; i s-au înecat corăbiile, surâse tânărul.
Și i-am privit surâsul copilăresc, de delfin.

Advertisements

15 Responses to “Hotelul”

  1. condeiblog Says:

    Poezia nu se lasă…Surâs de delfin…Frumos. Foarte. Felicitări!

    Like

    • Nautilus Says:

      Mulțumesc frumos.
      Poate o să găsesc cândva timpul favorabil ca să vă citesc și romanul foileton; întreg. Până atunci și povestirea mea de mai sus mi se pare prea lungă.

      Like

      • condeiblog Says:

        Dacă lectura stă în competiție pentru timp cu propriul scris, nu-i bai deloc. Scrieți, e opțiunea cea mai bună.

        Liked by 1 person

      • Nautilus Says:

        Să scrii fără să citești e cam ca și când ai vinde ceva pe bani de care nu cumperi nimic. Se mai întâmplă, totuși. Au existat parcă și mari scriitori care n-au prea citit; nu mă hazardez să dau nume.

        Like

  2. lucillette Says:

    Fain!

    Like

  3. gravgravatar Says:

    Foarte reușită. Nu trebuie nepărat să scrieți ”lung”. Și proza scurtă și foarte scută e un gen.

    Like

  4. Mihaela S Says:

    Doamne, ce frumos text! Ce căpitan! Felicitări!

    Like

  5. imaginarycoffee Says:

    Reușit text! Mister, suspans… Felicitări!

    Like

  6. -X- Says:

    Exelenta povestirea … am citit-o in viteza fiind curioasa sa vad ce surprize va rezerva finalul 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: