Loz în plic

N-am mai tras un loz -câștigător sau necâștigător- din copilărie. Treaba stătea cam așa: dădeai șase lei -să zicem- și trăgeai un loz. În marea, imensa majoritate a cazurilor, lozul era necâștigător și puteai eventual doar să-l păstrezi ca amintire. Dacă era câștigător, puteai câștiga maxim tot șase lei. N-am văzut pe nimeni care să câștige la loz în plic mai mult decât a investit. Cu toate acestea ”loz în plic” se juca. Jucau nu doar copii, ci și oameni în toată firea. Ți se propunea un pas în hazard, iar asta e o formă de libertate. Țin minte și acum bucuria ”câștigătorilor”, acel zâmbet al răsfățaților sorții, care primeau înapoi cât dăduseră, asta fiind deja o importantă favoare a destinului. Țin minte emoția, înfrigurarea pe care o simțeam când alegeam un loz. Acum, știind că n-aș putea câștiga mai mult decât cheltuiesc, mi s-ar părea absurd să joc. Probabil am îmbătrânit.