Poveste de Crăciun

Luminile electrice ale decorațiilor de Crăciun înconjurau piața orașului, făcând-o să semene de departe, în întunericul nopții, cu un soi de prăjitură bizară.
Ilarion Portase umbla singur pe străzi, de vreo patru ceasuri. Ajuns în fața luminițelor –vremelnici licurici ai iernii, instalați de primăria municipiului și uitați uneori pe alocuri aprinși până prin august – rătăcitorul se opri o clipă. Cetina impecabilă a brazilor artificiali, peste care începuse o fulguială abia simțită, dar cât se poate de jucăușă, becurile colorate, butaforia, toate declanșau flash-urile amintirii. Așa cum globurile și beteala pomului de Crăciun zac un an întreg pe rafturi, pentru a apărea dintr-o dată în toată stridența lor suavă, amintirile se deșteptaseră brusc, se scuturaseră de colb și îl invadau, ca o armată de spiriduși.
Dar uneori și spiridușii amintirilor se ascund deodată prin tufișuri, temători, când realitatea te întâmpină, cu noutatea ei bizară.
În mijlocul pieței, rezemat de o baracă de lemn, mândru și nepăsător, stătea un om adevărat, îmbrăcat în straie mocănești, cu căciula pe-o ureche și un caval la brâu. Deasupra cămășii avea doar un cojoc; sarica mițoasă era cocoloșită alături, părând că adăpostește o ființă mică.
-Vă salut, zise Ilarion Portase. Nu e prea frig, așa-i?
-Bună dimineața! răspunse mocanul. Frig nu îi, da’ iarna-i iarnă.
-Ce-aveți acolo? întrebă precaut Ilarion, uitându-se la sarică și străduindu-se să pară cât mai binevoitor.
-Un țigănaș, zise mocanul. I-am zis la taică-său să-l mai lese cu mine, să se mai uite o zi-două la lumini; că-i plac. Îi bun băiat. Nici taică-său nu-i om rău. Cu sărăcia și năcazurile… mai vine să vândă mături și coșuri de nuele.
-Și dumneavoastră?
-Eu cu treaba mea, răspunse mocanul zâmbind. Și tăcu.
De sub sarică se ivi un botic și doi ochișori negri, curioși, apoi țâșni drept în picioare un copil fericit și desculț.
-Nenea! Nenea! îl strigă copilul. Nenea, uite un ban!
-Mi-l dai mie? întrebă Ilarion Portase.
-Da!
-Și de ce mi-l dai mie?
-L-am primit de la un nenea rău.
-Și eu sînt tot un nene rău?
-Nu, răspunse copilul. Păi de aia ți-l dau. Ține!
-Dă-l lu nenea ăsta de lângă tine.
-Lui nu-i trebe nimic.
-Ei, chiar nimic?
-Cam nimica. Nenea Ieronim nici nu mâncă, numa bea apă!
Și Ilarion Portase primi de la copil un ban rotund, ca de aur curat. Căutându-se în buzunare, însă, nu găsi nimic care ar fi putut să fie oferit în dar. Avea o carte de identitate, un card bancar și un pachețel de batiste de hârtie. La despărțire, îi strânse mâna lui ”nenea Ieronim”, privindu-l cu uimire în ochii reci, verzi-albaștri. Avea palma atât de aspră încât Ilarion se alese cu câteva zgârieturi.

***

”…Am un nume straniu. Ilarion N.Y. Portase; N.Y. de la inițialele tatălui meu, Nicolas-Yves. În limba engleză are o anagramă interesantă: ”Paris alone in Troy” (Paris singur în Troia).
După cum legendarul prinț troian n-a fost mereu singur, ci a avut, o vreme, parte de iubirea preafrumoasei Elena, eram sigur c-o să apară o Elenă și în viața mea; și a fost Ilinca, o zână de care m-am îndrăgostit în vremea studenției la București. Poveste veche. De atunci mi-e foarte greu să folosesc verbul ”a iubi” și derivatele.
Dar să trec mai direct la subiect, dragă Caius: mi-e teamă că am înnebunit. Am halucinații. Văd lucruri care nu există și oameni care nu există, amestecate printre cele care există. Mi s-a părut că o revăd pe Ilinca în București. Arăta la fel ca mai demult, ori –cine știe?- poate doar eu am îmbătrânit. Am revăzut cafeneaua de odinioară, neschimbată, de parcă n-au trecut zeci de ani de atunci. Și apoi totul s-a risipit.
Am venit acasă la ai mei de Crăciun; aici, în toiul nopții, am întâlnit alți oameni care nu există: un cioban și un copil. Copilul mi-a dăruit o monedă care –desigur- a dispărut de atunci fără urmă. Pe cei doi se pare că i-am văzut doar eu. Am întrebat mulți cunoscuți și necunoscuți pe-aici, și nimeni nu pare să-i cunoască.
După sărbători, așadar, mă voi duce la un examen psihiatric. Îmi e foarte greu să vorbesc cu ai mei despre asta. Probabil că voi fi internat.”
Mâinile lui Ilarion Portase amorțiseră lângă tastatură de vreo câteva minute; învingându-le cu greu inerția, Ilarion reuși să apese butonul de trimitere a e-mail-ului către vechiul său prieten, Caius.
După trei ore veni și răspunsul laconic și misterios al lui Caius: ”și dacă de fapt există?”.
Ilarion izbucni în râs. ”Acum chiar că văd lucruri care nu există”, își zise. Caius, inginerul sobru, n-ar scrie niciodată așa ceva. Sau, poate, a luat-o și el razna. Definitiv.

***

La cincisprezece kilometri de oraș, mașina lui Ilarion Portase era trasă pe dreapta, în pană de benzină. În ajunul Crăciunului își vizitase rudele de la țară, fără să remarce nivelul din rezervor. Acum era seară, seara de Ajun, iar din radioul deschis răsuna ”Driving Home for Christmas”, a lui Chris Rea.
”Nicio șansă”, își zise Ilarion Portase. Pe stradă era țipenie.
”Am de ales între a merge pe jos 15 kilometri sau a-mi petrece Crăciunul în mașină”, se gândi el. Dar pe când se pregătea, fără tragere de inimă, să purceadă la drum de-a lungul șoselei crăpate, din față apăru un vehicul. Nu era o mașină, ci o căruță cu coviltir.
Cugetând că, în aceste condiții, poate ar fi mai bine să rămână o vreme lângă mașină, Ilarion se opri din mers. Căruța se opri și ea, iar omul care mâna calul îi dădu binețe.
-Pană, domnu? întrebă el, zâmbind cu toți dinții, cam puțini.
-Am rămas fără paie, răspunse Ilarion.
-Aaa, domnu, păi avem noi niște benzină! Să vedem, mere au nu mere?
Și omul scoase de sub scaunul căruței o sticlă de plastic murdară, de trei litri. În acea clipă Ilarion zări în căruță mutrișoara cunoscută a băiatului care îi dăduse în acea noapte moneda.
-Mario! du la domnu sticla asta, să vedem dacă-i bună, zise vizitiul către băiat.
Și Mario sări din căruță, țopăind vesel către Ilarion.
-Cât face, domnu? întrebă Ilarion, privind întrebător conținutul sticlei.
-Nu face nimica. Îi Crăciunul. Să fim sănătoși și Doamne-ajută!
-Mulțam! Da’ eu tot am ceva pentru tine, rosti Ilarion către copil.
Și scoase din portbagajul mașinii o plasă cu mere și o Stea de Crăciun, făcută din sârmă și împodobită cu hârtie colorată, panglici și beteală.
-Să știi că nu mai am banul de la tine, îi mărturisi copilului, cu voce scăzută. L-am pierdut sau a dispărut așa, pur și simplu.
-Adică nu mai e? întrebă copilul.
-Nu mai e.
-Înseamnă că ești om bun. Ți-am zis că îl am de la un om rău. Cred că la tine o să vină Moșul la noapte.
-Știu și eu? La tine vine?
-Sigur că vine. Mi-o zis că vine!
Și Mario alergă îndată spre căruță, cu plasa de mere într-o mână și steaua în cealaltă, cântând cât îl ținea gura:
”Steaua sus răsaare
Ca o taină maare…”

***

Cu cei trei litri de benzină în rezervor, Ilarion Portase reuși să ajungă până în fața casei părintești.
Părinții îl așteptau, ca pe vremuri când întârzia, în fața porții. Și, după ce le povesti aventura din seara de Ajun, le mărturisi:
-O să mă întorc la București cu o zi mai repede. N-o să vă vină să credeți. Vreau să mă întâlnesc cu Ilinca, prietena mea de când eram student.
-Știm, răspunse tatăl. Adică, bănuiam. Când erai plecat ne-a sunat pe fix. A zis că te-a văzut în București, în cafeneaua unde vă întâlneați voi. I-am zis că ești plecat și o să suni, zâmbi el.
Ilarion Portase nu se mai temea acum de halucinații. ”O lume în care îmi e atât de dor nu poate fi imaginară”, își zise el.
Iar afară, în noaptea de Crăciun, începea să ningă.

***

Sărbătorile trecuseră de câteva zile. Pentru Ieronim era vremea să se întoarcă acasă.
În satul de munte ningea viscolit, dar Ieronim era mai sprinten și parcă mai tânăr cu fiecare pas. La ultima casă a cătunului, o bătrână îl aștepta la poartă, stând în bătaia viforului cu năframa pe gură.
-Ziua bună, nană Floare! strigă Ieronim.
-Ziua bună, răspunse bătrâna. Cumu-i la oraș?
-Mai îi și bine, zise Ieronim. Da-i mai bine la noi.
-Auzi Ieronime, am stat eu și m-am tot întrebat odată, oare tu câți ani ai?
-Trii sute, nană Floare. Trii sute, pe numărate.
-Așe, zise bătrâna. Mulți înainte să-ți deie Dumnezeu!
-Și dumitale, nană Floare! Doamne-ajută!
Și Ieronim dispăru în viscol, urcând coasta muntelui.
Era muntele lui, locul lui de trei sute de ani. Când ajunse într-un târziu acasă, departe de potecile bătute ale muntelui, Ieronim își înfipse din nou rădăcinile în stâncă și își înălță creștetul spre cer, printre ceilalți brazi ai singurătăților.

 

(Am scris cam în grabă această Poveste de Crăciun, pentru ca în preajma Crăciunului domniile voastre să nu citiți asta, ci altceva, mai demn de a fi citit atunci. Le mulțumesc colaboratorilor mei ”virtuali”, care vin și de această dată din blogosfera feminină. Povestea de aici e doar o modestă întrețesere a poveștilor lor, pe care le puteți citi urmând cele trei trimiteri din text.)

Advertisements

17 Responses to “Poveste de Crăciun”

  1. anna c. ronescu Says:

    Nu-mi vine să cred – într-un timp atât de scurt ați reușit să contopiți cele trei povestiri fără să semene cu niciuna dintre ele dar păstrând esența lor. Sunt onorată și bucuroasă de participare. Felicitări!

    Liked by 2 people

  2. doar verde Says:

    Onorată de colaborare !
    Cu mulţumire !

    Liked by 1 person

  3. Poteci de dor Says:

    E demnă de a fi citită oricând. Îmbinare fină a poveştilor distincte.

    Like

  4. anna c. ronescu Says:

    Reblogged this on anacronietzsche ~ fara semne ~.

    Like

  5. lucillette Says:

    Şi Mario vă mulțumeşte! Fiindcă l-ați lăsat să fie un copil fericit. 🙂
    Imi place in mod deosebit ce-ați făcut cu bradul.
    Felicitări!

    Liked by 1 person

  6. -X- Says:

    parca cineva spunea ca nu-i scriitor 🙂 … dar acest text dovedeste contrariul.

    Like

  7. Mihaela Suciu Says:

    Nu știu de proiectul vostru, dar sinceră să fiu, citind Povestea, eu mi-am primit cadoul de Crăciun. Mulțumesc!

    Liked by 1 person

  8. Adina Says:

    citind întâi poveștile separate, am avut emoții la gândul alipirii lor. ați meșteșugit o minunată întrețesere! iar finalul e neașteptat de perfect! emoțiile de la început s-au înzecit în tandre bucurii. felicitări! și mulțumiri!

    Liked by 1 person

    • Nautilus Says:

      Sincer, eu acum nu sunt întru totul mulțumit de rezultat. Și mi se pare că nu înțeleg nici unul din cele trei personaje: nu-i înțeleg nici pe oamenii care își reîntâlnesc iubiri pierdute, nici pe copiii săraci (eu în copilărie am fost boier) și probabil nici brazii albi. Norocul meu a fost că personajele au fost descrise ori povestite de alții. 🙂

      Liked by 1 person

      • Adina Says:

        cred că din aproape aceleași motive am avut emoții la început. însă eu sunt încântată de rezultat. iar Ieronim îmi va rămâne în suflet multe sărbători de acum înainte, mereu verde, împodobindu-mă cu adâncă bucurie 🙂

        Liked by 1 person

  9. Mihaela Suciu Says:

    Sper să exagerați în bucurie! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: