Vopsitorii

Ajunsesem în gara orașului C. pe la două noaptea; în loc să aștept să vină dimineața și să iau un autobuz încotro aveam treabă, am luat-o pe jos spre centru, agale, în toiul nopții. M-am oprit într-un parc foarte mic, bine iluminat, care avea în capătul lui o biserică și m-am așezat pe o bancă. Lumina felinarelor, ieșind din frunzișul bogat al arborilor, căpătase o nuanță stranie, îndemnând la visare. Era vară, iar noaptea fără lună părea că primește de undeva lumina unui soare îndepărtat, poate din alt univers.
Începusem să picotesc, când m-a trezit forfota unei echipe de lucrători. Se părea că vopsesc băncile, așa că m-am ridicat. Într-adevăr, unul din ei a venit imediat și a vopsit banca pe care stăteam, în doi timpi și trei mișcări. Ciudat lucru, însă, banca părea să arate exact ca înainte; sau aproape exact. Se vedeau crăpăturile și lemnul dezgolit al unor scânduri. Eh, așa se face treaba pe la noi, m-am gândit eu. Dar când m-am uitat mai atent la ei, am văzut că unii se ocupau cu vopsitul frunzelor și trunchiului copacilor. Alții vopseau asfaltul în nuanța lui cenușie; alții, cele câteva păsări care dormeau într-un copac, fără să trezească niciuna din ele. Alții aruncau din pensule picături de vopsea spre cer, vrând probabil să vopsească stelele. În fine, unul a venit spre mine și, în câteva fracțiuni de secundă, m-a vopsit din cap până în picioare cu ceva. Am simțit acea substanță misterioasă pe piele, dar n-a fost chip să o văd îndeaproape. Poate se evaporase, ori pur și simplu se uscase, ca o vopsea cu uscare rapidă.

-Hei, omule, ce-ți veni să mă vopsești? l-am întrebat, uimit sincer de propria mea placiditate și tonul mai degrabă politicos.
-Noi vopsim totul, zise vopsitorul. Dacă nu am vopsi noapte de noapte, lucrurile și-ar pierde culorile; oamenii, plantele și animalele -la fel. E o meserie grea, oftă el. Acum o săptămână am vopsit în Amazonia, un jaguar întreg. Pe deasupra era și treaz. Și totul trebuie terminat înainte de privirea zorilor. Soarele trebuie să găsească întreaga lume în culorile ei noi.

I-am cerut vopsitorului o pensulă, să îi ajut și eu la treabă. Am primit-o. Din păcate, însă, rămâneam mult în urmă, ajutorul meu devenind inutil.
-Ai buletinul la tine? mă strigă vopsitorul.
-Da, îl am.
-E bine atunci! Poate ne mai vedem, dacă ieși noaptea la plimbare…

Am rămas singur pe bancă, gândindu-mă la ciudata echipă a vopsitorilor nocturni. Peste vreo cinci minute, o mână fermă îmi zgâlțâia umărul, trezindu-mă. A trebuit să mă legitimez cu buletinul. Era o patrulă de poliție; mă găsiseră dormind întins pe bancă și vorbind în somn.

Advertisements

2 Responses to “Vopsitorii”

  1. anna c. ronescu Says:

    „Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri.”… Dumneavoastră, nu! Aveți un „buletin” parafat corespunzător pentru inedit.: )

    Like

    • Nautilus Says:

      Această postare se datorează faptului că mi-am vopsit toate ușile apartamentului (în alb, cum erau și la origine); cu nasul în aburi de diluant, cugetam la meseria de vopsitor ca la una foarte grea (probabil nu e așa, doar eu sunt un vopsitor foarte prost; soția mea se descurcă de trei ori mai bine). Mă gândeam la oamenii ăia care vopsesc toată viața și care o fi viziunea lor asupra universului. Probabil își imaginează că ei sau unii ca ei vopsesc universul.

      Apoi mi-am adus aminte această întâmplare perfect autentică, relatată mai sus și am pus-o pe hârtia virtuală.

      Din nou sunteți prea bună cu mine, asta mă face să mă jenez și să încerc să scriu mai bine. Pe viitor.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: