Grașii

(Publicată întâia oară pe ”Amintiri din Cretacic”, http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro, 19 octombrie 2012. Deși este un blog fosil, vi-l recomand; acolo puteți găsi multe povestiri ieșite din mintea mea bolnavă.)

De-a lungul timpului, prizonierii din închisori şi lagăre au suferit deseori din cauza subnutriţiei; cei care i-au privat de libertate, considerându-i – într-un fel sau altul – inamici, nu le-au pus la dispoziţie mijloace de trai prea generoase.

Acum aproape 6000 de ani, în zorii civilizaţiei, a existat şi un alt tratament al prizonierilor. În oraşul mesopotamian Taama, captivii de război erau ţinuţi în ceva care s-ar putea numi “lagăr de îngrăşare”, fiind supuşi unui regim hipercaloric. Rostul acestei practici rămâne necunoscut; el pare însă în acord cu misteriosul titlu de “generos cu duşmanul”, pe care şi-l atribuiau cei din clasa conducătoare din Taama.
Sclavii-lucrători din Taama nu proveneau niciodată din rândul prizonierilor de război, ci fie se năşteau ca sclavi, fie erau obţinuţi prin comerţ. Munca sclavilor era istovitoare, deseori îngrozitoare; cu toate acestea, inamicii capturaţi pe câmpul de luptă erau destinaţi altor scopuri.
Captivii de război aveau de ales între a mânca tot ce li se dă sau a muri; mâncarea nu era rea la gust, scopul fiind tocmai acela de a-i îngrăşa. Cu toate acestea, existau mereu rebeli care refuzau alimentaţia; aceştia erau sortiţi torturii şi morţii.
După un regim sever de îngrăşare -căruia nu toţi îi supravieţuiau- unii prizonieri ajungeau să cântărească până la şapte sute de kilograme. Oamenii bogaţi cumpărau astfel de graşi, care erau un semn de prestigiu social. Palatele şi locuinţele private mai luxoase aveau ceea ce se numea “Grădina cu graşi”, unde oaspeţii puteau să îi admire, în toată splendoarea lor, pe prizonierii enormi şi incapabili de mişcare. Era o artă să îi hrăneşti în continuare fără ca ei să slăbească ori să moară; o artă care, pe tăbliţele de lut din Taama, apare ca inseparabilă de cea a grădinăritului.

Când prizonierul dădea semne că va muri, un mulaj de lut era executat după forma corpului său, câtă vreme era încă în viaţă. Rămâne un mister de ce era necesar ca el să fie încă viu. Mulajele făcute de-a lungul timpului erau păstrate ca moştenire de familie; prestigiul, fireşte, era cu atât mai mare, cu cât mulajul era mai impozant.
În legătură cu aceste mulaje, s-a pus întrebarea în ce măsură taamienii apelau la falsuri pentru a dobândi în mod nemeritat importanţă socială. Se spune că taamienii puteau să-şi dea seama dacă un mulaj este sau nu veritabil, după o anume amprentă “energetică” pe care acesta o primea doar dacă prizonierul era în viaţă şi corpul lui atingea nemijlocit forma în care lutul era amestecat cu unele minerale necunoscute.
După moarte, corpul prizonierului era incinerat în cadrul unui ceremonial; o excepţie de la regulă, pentru că taamienii practicau inhumaţia, inclusiv pentru sclavi.

Advertisements

%d bloggers like this: