Floarea cu petală albastră

Pe culmea muntelui, spinare de balaur împietrit -cum îi spuneau montaniarzii-, George și Andrei se opriră o vreme, preț de o țigară pentru George. Prieteni vechi, se vedeau totuși destul de rar; acum, la 50 de ani împliniți, urcau târâș-grăpiș muntele pe care hălăduiseră în vremuri mai tinere.
-Ai auzit de floarea cu petală albastră? întrebă George, privind în jos prin fumul țigării.
-Parcă, răspunse Andrei, care scruta culmile pe sub pălăria cu boruri largi.
-E o floare cu șapte petale. Știi că sunt rare florile cu șapte petale? Dar asta are șase petale albe și una albastră.
-Și crește pe-aici?
-Așa se zice. Poate că e doar o legendă. Nea Relu, cabanierul de la Fața Pietrelor, povestea că a văzut-o pe-aici. Acum treizeci de ani.
-Și nu apare în vreun tratat botanic? Are denumire științifică?
-Nu. Ți-am zis, poate e doar o legendă. Și știi ce se mai zice? Că o polenizează doar fluturii, însă nu întotdeauna. Chipurile floarea le simte mirosul. Dacă, de exemplu, fluturele a stat pe vreo balegă și pe urmă vine la floare, floarea se închide.
-Interesant. Da’ cred că-i o poveste. Cine știe, poate a scornit-o chiar nea Relu, fie iertat, că se pricepea la din astea…

Și prietenii se urniră din loc spre vârful învăluit în câțiva nori neliniștitori.
După vreun ceas, o bură de ploaie n-a reușit să-i întoarcă din drum. Prognoza meteo prevedea timp frumos, cu înnorări temporare și reprize de ploaie slabă, iar Andrei și George aveau încredere în ea. În fine, ajunseră pe vârf după cinci ceasuri de mers, cu două mai mult decât timpul indicat în vechiul ghid turistic. Își luară pastilele, iar George își mai aprinse o țigară.
-Nu credeam c-o să mai pot urca, zise. Întinerim, tovarășe. Mai ții minte cum era? Uite-te în jur, flăcăule, poate că mai urcăm pe-aici numa din lumea cealaltă…

Însă Andrei, împotriva obiceiului său, stătea pierdut în gânduri și își privea marginea bocancilor.
-Georgică… ia uite ce-am cules de pe drum… zise el, desprinzând ceva dintre ridurile tălpii. N-o fi asta floarea?
Și, în culmea uimirii, George desluși, în mototolul înnoroit, cele șase petale albe și a șaptea, albastră.

-Acum ce să-i fac? continuă Andrei. Asta e. Îți dai seama că n-am văzut-o. Și știi ce? Nici nu-mi pare rău. Facem parte din natură cu toții… și asta a fost întâmplarea. Poate c-a fost ultima floare cu petală albastră. Și ce? Poate povestim oamenilor despre ea, dar te întreb: la ce bun? Câți au auzit de floarea asta? o mână de oameni. Poate noi suntem ultimii în viață; și nici noi n-am crezut până n-am văzut. Cui i-a păsat de ea, pentru cine a contat ea cât negru sub unghie? A trăit în lumea ei și oamenii în lumea lor. Acum am omorât-o fără să vreau. Crezi că îi pasă cuiva? crezi că îi va păsa? Oamenii! se pricep teribil să pretindă că le pasă, să se prefacă. Mimează iubirea, avântul, credința, orice… Vrei ca o mână de exaltați romantici să se mintă pe ei înșiși? Sau vrei savanții să o disece în laboratoare și să-i descifreze codul genetic? de parcă așa ar avea viața la degetul lor mic… Să nu-mi porți pică, George, eu țin la tine, dar asta cred. Și tu te mai minți pe tine însuți, și eu… Dar am zis: hai să-mi trăiesc viața, câtă a mai rămas, simplu și fără să-mi pese. Am grijă și de ceilalți și de ce-i în jurul meu, câtă am, dar n-o să mă leg de picioare ca să nu calc peste cine știe ce floare.
-Ei, asta-i! zise George. Suntem prieteni, Andrei. Și floarea… cine știe? poate a vrut să-și aibă mormântul aici, în vârf de munte. Cine știe?
-Tot poet ai rămas, George… Dacă n-ai lăcrima, aș crede că acuș te-apuci să scrii o compunere ca la clasa a treia. Ia dă și mie o țigară, poate plâng și eu. M-am lăsat de fumat acum trei ani, poate mă apuc iarăși. Nu-mi mai pasă, ți-am zis.

La lăsatul serii prietenii reușiră să coboare, pe altă potecă, la cortul lăsat în fundul căldării glaciare. Adormiră târziu, după cina caldă pregătită la primus și câteva țigări fumate sub cerul înstelat. A doua zi urmau să coboare spre gară și să se despartă, pentru cine știe câți ani. Dar anii deja trecuți fuseseră dascăli buni: îi învățaseră resemnarea.
Doar în toiul nopții George se trezi zgâlțâit de tovarășul său. Îi lumină brusc fața lui Andrei cu lanterna; cu ochii țintă în lumina puternică și dinții încleștați, Andrei nici nu clipi.
-George… îmi pare rău, să știi. Îmi pare rău.

Advertisements

3 Responses to “Floarea cu petală albastră”

  1. JohnnyEm Says:

    Reblogged this on Biblioteca Cronopedia.

    Like

  2. Câteva gânduri dintr-o mie! Says:

    Interesanta povestea, m-a tinut in suspans pana la final!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: