Ploaie în munți

În ziua de azi nu aș mai sta nici măcar o noapte la o cabană dacă aceasta n-ar avea apă caldă și duș, preferabil în cameră. Lucrurile, însă, n-au fost mereu așa.

Acum mulți ani, într-o seară ploioasă și rece, mă îndreptam -împreună cu amicul meu Ovidiu, la fel de ud- spre o cabană izolată, pe o potecă nu prea umblată de turiști. Între altele, căram în rucsac 5 kilograme din cortul lui Ovidiu (celelalte 7 erau la el). Cortul cedase cu brio, din multe încheieturi, la ploaia montană (”altădată îmi pun într-un borcan uscat trei chiloți și îl închid ermetic”, zicea Ovidiu).
Cabanierul nu se bucura de un renume prea bun. Ovidiu susținea că e nebun cu acte și că o să fugă după noi cu toporul. ”Și unde o să ne fugărească, în ploaie?”, am întrebat eu. Într-adevăr, ce putea fi mai rău?

După o oră de mers am ajuns la cabană, cam pe la 10 seara. Cabanierul părea că așteaptă oaspeți, tronând la o masă goală din lemn de brad, lat în spate și în grumaz, hirsut și cu privirea destul de tulbure. Aprobă plictisit povestea noastră, apoi ne puse în brațe câte o pătură și o pernă. Cabana avea două încăperi, în care se dormea la priciuri.
Ar fi fost însă prea simplu ca lucrurile să înceapă așa.
-Cum te cheamă, ficior? îl întrebă brusc pe Ovidiu, care stătea, ca și mine, cu rucsacul în spate și pătura în brațe.
-Ovidiu, răspunse tovarășul meu, cu vocea ușor schimbată.
-A! Ovidiu … adevărat nume de poet! Ia zi, știi tu vreo poezie, Ovidiu?
Și astfel Ovidiu a recitat ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, cu intonația pe care aș fi avut-o eu enunțând principiul lui Arhimede. Eu îl priveam mai buimac ca niciodată, gândindu-mă că probabil visez și asta trece cu timpul. Cabanierul l-a ascultat atent.
-N-am înțeles niciodată poezia asta, spuse el cu blândețe.
Apoi continuă din ce în ce mai însuflețit:
-Câteodată, așa!… îmi vine să-i iau pe poeți de piept și să-i întreb ce vor să zică acolo. I-aș lua așa, mai tare, mă înțelegi?
-Eu nu sînt poet, se scuză Ovidiu, încercând să zâmbească.
-Hm! Acum eu nu te-am obligat să reciți poezia. Ai recitat-o, de ce? pentru că ți-a plăcut să o reciți și ți-am dat ocazia. Asta e.

Și asta a fost introducerea. Am intrat în cameră și ne-am întins la uscat -sau afumat- lucrurile, lângă soba de fier. În cameră mai erau trei băieți, prinși și ei în diluviu. Și poate că totul s-ar fi încheiat în limitele ”normalității”, cum se zice azi, dacă n-ar fi apărut în peisaj și a treia echipă, un cuplu de ochelariști mignoni și zâmbitori. Nu mi-a plăcut de ei deloc, de la prima vedere, iar Ovidiu a jurat mai apoi că le va rupe picioarele. După vreo trei minute de la sosirea lor în cameră și-a făcut apariția și cabanierul.
-Voi doi, tu și tu… sînteți căsătoriți?
Băiatul și-a revenit repede din momentul de stupoare.
-Da! mda… de curând…
-Deci sînteți în luna de miere? așa, de nebuni prin munți?
-Da, îngăimă ochelaristul.
-Ah, copii! ce mă bucur! izbucni cabanierul. Nici nu vă puteți imagina. Îmi aduceți aminte că și eu, în vremuri apuse… aș face tot așa ca voi!
Apoi, întorcându-se către noi, ceilalți, zise cu seriozitate:
-Poate că ar fi bine ca voi să dormiți dincolo. E un pic mai frig, nu mare lucru, imediat facem focul. E Legea Firii!!! Haideți să o respectăm.

Și așa ne-am mutat în camera cealaltă. Ploaia încetase, iar când l-am văzut afară pe cabanier cu toporul în mână, am regretat de o mie de ori alegerile făcute în acea seară; poate că în cele din urmă hipotermia nu era o chestie chiar atât de rea.
S-a dovedit însă că omul voia doar să spargă niște lemne pentru focul de tabără pe care ni-l pregătise. Am stat la foc, am prăjit slănină și se pare că am golit frățește două-trei sticle de țuică.
”Ștefan, Ștefan, domn cel mare!” mugea cabanierul, acoperind vuietul pădurii de brad. Era probabil singurul vers pe care îl știa din cântec; pe restul le bălmăjeam noi, cât țineam minte, în timp ce cabanierul stătea solemn în picioare, cu brațele ridicate în invocație.
O nouă repriză de ploaie ne-a făcut să intrăm în cabană. Cei mai mulți n-au mai ajuns în cameră; cheful a continuat în sala de mese. Un casetofon vechi, cu baterii, a înlocuit în mod admirabil efortul de a cânta. După nu multă vreme am adormit și eu pe heavy metal, cu burta pe masă, într-o poziție destul de incomodă. Dimineața m-a trezit cuplul de ochelariști, care plecau la vale, probabil în continuarea lunii de miere. Eu și Ovidiu am mai dormit țepeni încă vreo cinci ceasuri. La trezire, Ovidiu a jurat că o să le rupă picioarele ochelariștilor; o exagerare, desigur. El n-ar rupe nici picioarele unui țânțar.

Cabana de atunci există și acum; a fost între timp renovată și extinsă cu un corp nou. Cabanierul cel nou pare un om normal, după toate aparențele. Însă, în opinia mea, cabana și-a pierdut mult din farmec.

Advertisements

6 Responses to “Ploaie în munți”

  1. domnuio Says:

    Mi-a plăcut povestea !

    Liked by 1 person

  2. racoltapetru6 Says:

    Eu zic că e o amintire frumoasă, cu toate neajunsurile de atunci.

    Liked by 1 person

  3. Poteci de dor Says:

    Ovidiu n-ar strivi nici corola de minuni… 😀
    Foarte frumos povestit!

    Like

    • Nautilus Says:

      Păi n-ar strivi-o, doar a învățat-o cu aplicățiune la ora de română. Băiat serios, chimist de formație. A citit și ”Ion” și ”Moara cu noroc”, ceea ce eu n-am făcut în viața mea.

      Mersi! 🙂

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: