Dinozaurii

Sâmbătă, ceața și o ploaie de toamnă iernatică amorțiseră totul într-o încetineală sumbră. Miros umed, de putregai, fum și afumătură. Oamenii cu broboane umede în gene se mișcau doar între piață și casă, ca într-un tablou medieval. Printre ei eram și eu, din când în când ștergându-mi fruntea udă cu mâneca hainei. Mi-am cumpărat, între altele, două kile de alune de pădure (un chilipir) și porumb de fiert, ca în zilele verii.

Undeva, pe străzile murdare din jurul pieței, mi-a atras atunci atenția un cârâit ciudat, sonor și profund; părea că vine din altă lume, una străveche, antediluviană.
Venea de fapt dintr-o volieră în care vegetau niște găini enorme. Rasă ”de carne”, desigur. M-am oprit pentru vreun minut în fața cuștii și m-am uitat la ele. Cele mai multe stăteau așezate pe grilaje; câteva se plimbau cu greutate prin spațiul liber rămas, clipind nemulțumite când burnița le intra în ochi. Nu le-am descoperit nimic blând în priviri sau purtare; însă totul la ele părea toropit de o anume lene fundamentală, genetică.
Dinozauri; sau ce-a mai rămas din ei.

Dacă, de exemplu, o găină are pe corp o rană care îi e accesibilă, și-o poate ciuguli cu poftă, ignorând faptul că se consumă pe sine. Ignoră, desigur, și faptul că e crescută pentru a fi tăiată și mâncată.
Toamnă rece și târzie; vremea perfectă ca să înfuleci și să ignori. Singurătatea supraviețuitorului lipit de moarte ca de o sursă a vieții.

Găinile cârâiau mai departe în ceață. Și poate că dincolo de ceață nu mai erau găini, ci dinozauri adevărați, din era cretacică, scormonind după gângânii în solul cald al junglei.