La țărmul lin era lină și marea;
e noapte-acum, îți mai aduci aminte
dogoarea nisipului, sarea
uscată pe tâmple, pe cerul fierbinte?
Înăuntrul meu fiecare os știe plaja,
de parc-ar întinde rădăcini în arină;
și pielea cea nouă își scutură coaja
când cerul e-n larg și marea-i senină.
E vechi doru-acesta: la marginea lumii
cătam printre scoici pierduta cărare;
de-atunci sorbul lacom din matca genunii
mi-a luat tot nisipul de sub picioare.
Al Phagora 
September 17, 2016 at 01:13 |
…si cerul fierbinte i-l dăruie lunii
LikeLike
September 18, 2016 at 14:10 |
„E vechi doru-acesta: la marginea lumii
cătam printre scoici pierduta cărare;
de-atunci sorbul lacom din matca genunii
mi-a luat tot nisipul de sub picioare.”
Un pic „altfel” versurile dumneavoastră decât altele în care radiografia înțeleaptă a clipei predomina. Mi-au plăcut mult, n-aveți steluțe pe pagină… v-aș lăsa câte una pentru fiecare vers. 🙂
LikeLiked by 1 person
September 18, 2016 at 21:13 |
Aici îi vorbeam cuiva 🙂 M-a inspirat și imaginea pe care ați văzut-o în postarea următoare.
Vă mulțumesc mult pentru steluțe, mă simt ca în ”Balada maeștrilor” a lui Arghezi.
LikeLiked by 1 person
September 19, 2016 at 00:31
🙂
LikeLiked by 1 person