Iertarea

(una din cele mai tâmpite scrieri ale mele)

În urmă cu două zile, Liviu împlinise treizeci și doi de ani. Acum se pregătea să meargă la țară, să-și vadă bunicul. Bătrânul nu se simțea bine.

Liviu își iubea, desigur, bunicul; dar acesta nu era tocmai ușor de iubit. La viața lui fusese un om aspru, morocănos și ciudat. Le făcuse necazuri părinților lui Liviu, care -în consecință- nu-l sunau prea des. Până și Liviu își aducea aminte, aproape cu obidă, nedreptăți și bătăi încasate demult de la bătrân. Ce-o fi fost în mintea lui de om sucit și rece? L-ar fi luat de guler și l-ar fi zgâlțâit un pic, măcar așa, în memoria vremurilor trecute. Dar, privind fumul de țigară care parcă nu voia să urce, prelingându-se în jos peste marginea mesei din bucătărie, Liviu își dădu seama că-l iubește pe om, așa cum e el, așa cum fusese.
Gata! NU POȚI SĂ IUBEȘTI ȘI SĂ NU IERȚI! își spuse în gând, cu glas tare. Și îndată simți că iertarea îl învăluie în lumina ei nebănuită, nepământeană. Dar numai după câteva clipe o presimțire cruntă îi năvăli în suflet. Dacă n-o să-l mai vadă niciodată pe bunicu? Dacă tocmai aceste clipe ale iertării i-au fost ultimele clipe și bătrânul, iertat fiind, va putea păși de-acum ușor peste pragul lumii de dincolo? Aproape înnebunit de idee, Liviu își aruncă niște lucruri în rucsac și își încălță adidașii, gata să plece.

Cheia se răsuci în ușă. Andra -care tocmai se întorcea de la serviciu- se trezi brusc față în față cu ochii lui mari, plini de o spaimă venită parcă din altă lume.
-Andra! ce bine că te-ai întors! Uite, n-am timp acum, trebuie să mă duc să-l văd pe bunicu! Te pup! Te iubesc! Vă iubesc pe toți!!!

Și Liviu se năpusti în jos pe scări.

N-avea să-l mai vadă pe bunicul; și, de fapt, pe nimeni. În mersul lui grăbit spre gară, a fost lovit de o mașină pe o trecere de pietoni. Șoferul se grăbea -și el- undeva.

Advertisements

%d bloggers like this: