Marea și nisipul

”De dimineață, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe nisipul cald.”

(Octavian Paler, ”Autoportret într-o oglindă spartă”)

 

Fetișcana în rochie galbenă se oprise cu telefonul la ureche în fața semaforului, așteptând culoarea verde și balansându-se nervos de pe un picior pe celălalt. Vorbea cu prietena pe care o cunoscuse pe net în urmă cu doi ani și nu o întâlnise niciodată față în față.

-Închipuiește-ți, dragă, ai mei nu vor să mă lase la mare.

Și gura fetei se strâmbă, încercând să-i imite pe toți oamenii dezgustați pe care-i întâlnise în viața ei. Apoi, trecând strada în pas de marș, continuă să turuie.
-Nu știu ce-și imaginează despre mine. După câte am făcut pentru ei… Trăiesc în lumea lor, nu poți să-i scoți din ea. Nu, nu m-au înțeles niciodată. Nu pot să le explic… Ce spui? Dar VREAU să merg la mare, fir-ar să fie! Ce să fac, ce naiba să fac ca să mă lase? …Aaaa, ȘTIU! Gata, știu! Mă duc să aprind lumânări la biserică! Cum de ce? Să mă lase mama și tata la mare! Fix aaasta fac! Chiar acum. Pa, te-am pupat!
Și, închizând telefonul, zâmbi sarcastic. Chiar ASTA o să facă. Se îndreptă victorioasă, cu pași mici și iuți, spre biserica din centru. Nu era departe.

În fața bisericii, însă, se opri descumpănită. Simțea că tot ce făcuse în ziua aceea era nelalocul lui, iar joaca de-a mersul la biserică le întrecea pe toate. Așteptă o vreme în fața porții, neștiind nici ea ce anume; ceva mai încolo, rezemat de gard, un cerșetor cocoșat, cu un palton atemporal pe umeri, părea împietrit în visare.
Fata se îndepărtă -parcă împleticindu-se-, apoi se întoarse cu o hârtie de 5 lei scoasă din poșetă și o întinse cerșetorului.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, zise el, nemișcându-și ochii albaștri din depărtări.

Fata se îndepărtă atunci pentru a doua oară. Și i se păru -ciudat lucru- că aude undeva, departe, zgomotul valurilor mării lovind blând nisipul de la mal, pierzându-și apele printre nenumăratele fire aurii.

 

***

În fiecare amiază când nu mai găsea nimic de făcut, Ion privea marea. Nu fusese niciodată acolo la mare, dar totuși o vedea. Îi vedea fiecare val, așa cum l-ar fi văzut și cei care ar fi privit de pe malul ei.
Nu se temea de mare; valurile i se oglindeau firesc în privirea albastră. Se temea însă de ceva.
În ceasurile amiezii bântuia uneori pe-afară Fata Nisipurilor, ademenindu-i pe oamenii sărmani ca el fie cu frumusețea ei, fie cu giuvaeruri scumpe făcute din miile de fire de aur strecurate din nisip. Se spunea că unii nenorociți, primind din mâna ei o bijuterie nemaivăzută, aceasta s-a prefăcut de îndată în șarpe, legându-i și scufundându-i pentru totdeauna în nisipurile mișcătoare.
Într-o zi i s-a părut că-i vede aievea chipul. S-a apropiat -zâmbind cumva încurcată- și a încercat să-i pună în palmă ceva de preț.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, i-a răspuns atunci el.

La el la țară, de unde venea, ”domnișoare” erau numite nălucile care jucau uneori prin păduri, ca limbile unui foc nepământesc.

 

***

Trezindu-se brusc în brațele lui Teo, Iris răsuflă ușurată.

-Pfui! Ce-am mai putut să visez! Aveam cinșpe ani și ai mei nu mă lăsau să merg la mare! Ahahahaha! Durere!

-Ți-ar plăcea să mai ai cincisprezece ani? întrebă Teo, iar Iris rămase o clipă pe gânduri.

-Să știi că da. Mi-ar plăcea să avem amândoi cinciprezece ani și să ne întâlnim pentru prima dată la mare. Să mâncăm înghețată și să-mi spui ”te iubesc” pe malul mării, sub clar de lună. Ne-am întâlnit cam târziu noi doi.

-Prea târziu?

-Nu prea târziu. Cam târziu… Și mai avem atâtea de făcut…

Și Iris se aplecă și-l sărută pe Teo drept în vârful cheliei.

-Știi ce-aș vrea să facem? continuă ea. Aș vrea să stăm goi pe malul mării.

-Aici? întrebă Teo surprins.

-Aici nu e voie. Găsim noi un loc.

-Ce-ți veni? Așa, cu oameni în jur?

-Eu n-am treabă cu asta. Da’ știu că tu ești pudic, dragule, așa că n-o să se întâmple. Măcar putem să visăm. Tot mai bine decât visul pe care l-am avut.

Rostogolindu-se în afara patului, Iris țâșni brusc în picioare și trase ușor colțul draperiei. Plaja era aproape pustie. Doar într-un colț se zărea un tip ciudat, un cocoșat acoperit cu o manta lungă, strângând gunoaie într-o roabă.

-Trebuie să fac ceva! strigă Iris și părăsi în fugă camera hotelului, lăsându-l pe Teo năucit încă o dată.

Omul de pe plajă văzu de departe femeia alergând spre el și se închirci parcă și mai tare sub cocoașa de deasupra roabei.

-Hei! strigă Iris. Nu știu de unde te cunosc. Pare că n-o duci prea bine, așa că … poftim!

Și îi întinse cocoșatului o hârtie mototolită, de 50 de lei.

-Nu-mi trebuie nimic de la dumneata, domnișoară, răspunse omul cu roaba.

Aceste cuvinte răsunară nemaipomenit de familiar în auzul lui Iris. Dar omul urmă apoi, privind-o în ochi:

-Nu vă supărați pe mine. Eu pot munci. Mi-i greu, da mă descurc. Da-i multă lume care nu poate munci. Dați banii ăștia la cine trebe. Ar fi cu păcat să-i iau.

Ușor stânjenită, dar parcă mai luminată, Iris se îndepărtă agale, până dispăru în soarele amiezii. În urma ei cocoșatul rămăsese aproape încremenit, cu ochii ațintiți spre largul mării.

***

Gara era aproape pustie, dar Iris -proaspăt întoarsă din delegație- nu-l zărea pe Teo nicăieri, iar bateria telefonului își dăduse duhul încă din avion.

”Of, zăpăcitul! Ce s-o fi întâmplat? A uitat că vin? Și-a uitat ochelarii acasă? Se învârte în jurul gării?”

Târșâind trolley-ul pe dalele murdare, Iris se îndreptă spre casa de bilete numărul 5. Aceasta era convenția întâlnirii în gară, atunci când nu reușeau să se găsească unul pe celălalt.

Teo nu se afla nici acolo. În schimb, în dosul unui stâlp de marmură, reuși să vadă figura minusculă a unui cerșetor ciudat; un ipochimen scund, ridat ca o smochină veche, ținând o mână întinsă perfect în față. De un deget al mâinii atârna o plasă în care un trecător a aruncat câteva monede.
După vreo zece minute de așteptare, brațul cerșetorului era înțepenit în aceeași poziție. Nu părea să-l incomodeze nimic. Era greu de crezut că un om își poate ține brațul întins atâta vreme. Iris îl privi neliniștită; apoi, aducându-și aminte ceva, luă brusc o hotărâre.

-Omulețule! Hei, omulețule! Am ceva pentru tine!
Și Iris îl privi scrutător în ochi, întinzându-i calm o hârtie de 50 de lei.
Pe fața cerșetorului nu se mișcă niciun mușchi. Părea că nici nu o vede. Atunci Iris ridică din umeri și vru să-i pună hârtia de 50 de lei în plasa pe care o ținea pe deget.

Deodată, hârtia păru că foșnește singură și i se zbate în mână. I-a dat drumul cu un țipăt, pentru că bancnota dăduse din coadă ca un pește și apoi s-a transformat într-un șarpe. Un șarpe adevărat, zvârcolindu-se zadarnic în aer, încercând să se prindă de ceva, dar căzând în abisul implacabil al plasei cerșetorului. O plasă fără fund, mai adâncă decât adâncul cerului nopții. Închizând ochii în fața prăpastiei, Iris căzu ca secerată pe lespedea de marmură și își pierdu cunoștința.

 

***

Iris avea cincisprezece ani și privea fericită marea.

Părinții o lăsaseră întâia oară fără ei pe litoral. Dealtfel avea un paznic bun și discret, pe verișoara Alina, studentă la Academia de Poliție, venită cu prietenul pentru o săptămână de plajă.

În prima seară la mare Iris îl întâlnise pe Teofil, un băiat drăguț și cam timid, olimpic la fizică. În timp ce mușcau din înghețata de vanilie, Teo îi povestea că vrea să se facă oceanolog și să străbată toate mările lumii; pentru colectarea de date, desigur. Iris îl asculta neatentă, privind luminile cerului și ale plajelor îndepărtate.
”Ce copii mici suntem!”, gândi ea cu voce tare, în timp ce Teo o privea surprins prin lentilele ochelarilor. ”Ce copii…”

Picioarele celor doi adolescenți lăsau urme efemere pe nisipul ud; dar Iris nu mai privea în urmă. Știa că va veni o vreme când va reîntâni băiatul de lângă ea. O vreme când aveau să-și fie alături mereu, împărtășindu-și unul altuia trezia și visul.