Urmele

Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono
di quei sospiri ond’io nudriva ’l core
in sul mio primo giovenile errore
quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono,

del vario stile in ch’io piango et ragiono
fra le vane speranze e ’l van dolore,
ove sia chi per prova intenda amore,
spero trovar pietà, nonché perdono.”

De ce urmele suferinței adânci-fie ea și din dragoste- pot fi atât de frumoase? Și de ce par atât de proaspete, după veacuri și veacuri?
Poate că doar semnele suferinței dăinuiesc; iar fericiții dispar fără urmă. Cuvintele cu noimă care ne rămân sunt scrijelite pe pereții închisorilor.

 

”Voi ce-ascultaţi în aste răzleţe rime cum
Cad rând pe rând suspine ce-n anii tinereţii,
La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieţii,
Pe când eram în parte alt om decât acum;

Voi toţi, dacă iubirea v-a scos din piept suspine –
Că-n fel şi chip aicea mă zbat şi plâng avan
Între speranţa vană şi între chinul van –
Mă veţi ierta, şi mai mult: veţi suferi cu mine!”

(trad. Lascăr Sebastian)

Advertisements

%d bloggers like this: