Archive for February, 2016

Înotând spre mâine

February 12, 2016

balaenoptera

13 Februarie – Ziua Balenei

Advertisements

Doar toamna

February 11, 2016

Doar toamna n-am văzut marea;
vremea ultimelor poteci.
Singurătatea își caută cuib, sufletul fiecăruia
atârnând ca o negură urcă peste culmi.

Ca ieri mi-a răsuflat în ochi o adiere sărată;
marea e-aici,
dincolo de orice nevedere, mereu.
Dar toamna a trecut demult.

La garaj

February 10, 2016

La garaj ne odihnim ca melcii.

Privind prin paharul ciobit lumea verde
abia aștept luna mai,
uitarea, cărăbuș zbârnâind.

Privind prin paharul ciobit
uit că privesc.

Din când în când ies la aer,
număr etajele blocului
și poate numerele se vor lipi unul de celălalt,
ca apa de apă.

Numele ce-l strigați nu e al meu,
nu mă vedeți, dar știu
că așa vi se pare, tâmpiților.
Și alt pahar îmi trece prin mână înăuntru.
La garaj
niciun pahar nu seamănă cu celălalt.

Privind prin paharul ciobit lumea verde
abia aștept luna mai,
uitarea, cărăbuș zbârnâind.

Îmi vine să plâng, se plânge des aici,
îți iei un pahar și plângi în fața lui, e simplu.

Mă ridic și plec, asta e, abia merg,
în urma mea cineva răcnește barbar, scurt,
ca un corb.
Și merg pe stradă, răsuflu și eu
ca voi, tâmpiților.

Printre blocuri e seară,
după o zi în sfârșit cerul e moale.

Partea

February 9, 2016

”Să osebeşti zeciuială din toate veniturile semănăturilor tale, care-ţi vin din ţarina ta în fiecare an
Şi să mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, la locul ce-l va alege El, ca să-I fie numele acolo; adu zeciuială din pâinea ta, din vinul tău, din untdelemnul tău şi pe întâii născuţi ai vitelor tale mari şi ai vitelor tale mărunte, ca să te înveţi a te teme de Domnul Dumnezeul tău în toate zilele.”
(Deuteronomul 14, 22-23)

*

Se povestește că zeii vechi ai europenilor primeau -cel puțin uneori și de la unii- o parte ceva mai mare:

”Porcaru-n urmă se sculă s-o-mpartă,
Fiind un om cu totul drept. Friptura
În șapte o-mpărți pe rând. O parte
O prinosi la nimfe și lui Hermes,
Al Maiei fiu, urând, iar celelalte
Le dete fiecărui dintre dânșii…” (Odiseea, trad. George Murnu)

În traducerea engleză a lui Samuel Butler:

”The swineherd, who was a most equitable man, then stood up to give every one his share. He made seven portions; one of these he set apart for Mercury the son of Maia and the nymphs, praying to them as he did so; the others he dealt out to the men man by man.” (http://classics.mit.edu/Homer/odyssey.14.xiv.html)

Domestic

February 7, 2016

Când speli vasele timpul se dilată,
poți să visezi -prețioase, murdare-
toate obiectele imaginare
care-ți încap în casă.

Și alte șuvoaie negre se-aud prin vecini,
borcane de miere pe rafturi apasă;
teșit sub amiaza senină, înaltă,
tot blocul respiră prin rădăcini.

Nemulțumitul

February 6, 2016

Îl găsisem adâncit într-un tratat de fizică modernă. După vreo jumătate de oră a lăsat cartea, și-a scos ochelarii cu rame groase și m-a întrebat brusc:
-Ție îți plac scuzele?
-Câteodată, am răspuns. Când îmi aparțin și sunt bune.
-Aha.
S-a ridicat în picioare -brunet, pirpiriu- și a început să măsoare cu pași nervoși sala de așteptare (eram doar noi doi). S-a așezat lângă mine și mi-a arătat tratatul de fizică, răsfoindu-l brutal:
-Uite, aici sunt tot felul de scuze. Pe lumea asta nimic nu e bine, nimic nu e în regulă, totul e aiurea … și ei găsesc scuze. Unele sunt foarte bune, într-adevăr. Dacă vrei, îți împrumut cartea. Trebuie doar să știi ceva matematică.

Amintirea trecerii

February 5, 2016

Fluxul imaterial din clipele iernii.

În Bărăgan arborii caută apa. Uneori ea îngheață, undeva în depărtări neștiute.

”Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n ceruri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.” (Nichita Stănescu, ”Cântec de iarnă”)

padurea din ses

Cartea

February 4, 2016

Am văzut o carte de telefon de la începutul anilor 80, dintr-un județ din care nu cunosc nicio persoană. Probabil că niciunul din numerele de telefon nu mai e valabil. E genul de carte pe care aș lua-o pe o insulă pustie.

Cel mai departe

February 3, 2016

”Merse, merse Tei-Legănat trei zile până ce ajunse în fundul fântânii. Acolo, ce sa vadă? Șerpi, balauri, broaște cât casele.”

”Prâslea ajunse pe tărâmul cellalt, se uită cu sfială în toate părțile, și cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo.”

 

La spectacol

February 2, 2016

Ziua de 29 ianuarie sosise după câteva săptămâni de ploaie. Pe la amiază norii s-au ridicat. Lumina soarelui era mult mai slabă decât o știam; și -ciudat- multicoloră. În oraș urma să fie un mare spectacol, cu ”diva” muzicii pop a momentului. Am fost curios să merg să văd ce se întâmplă și am luat un taxi.
Taxiul mergea singur, fără șofer (a preluat comanda vocală), dar nu acesta era aspectul bizar. Mașina era foarte mică, cam cât o valiză de mână. Și am încăput în ea. Imaginați-vă că ați putea intra până la gât într-o găleată de 10 litri, fără să vă micșorați sau să vă înghesuiți. Altfel, interiorul părea neîngrijit și murdar. Din câte mi-am dat seama, energia necesară deplasării mașinii era dată de o lumânare roșie de parafină, care ardea într-un sfeșnic pus în spatele banchetei. Când am ajuns, am suflat lumânarea, iar motorul mașinii s-a oprit; s-au stins și toate luminițele ei. M-am îndepărtat cât am putut de repede de ”locul faptei”. Mai târziu, un trecător mi-a confirmat ceea ce credeam despre lumânare. Auzind ce am făcut, a părut foarte uimit că i-am oprit motorul mașinii, însă a râs și mi-a zis că ”nu-i nimic”.
Oamenii păreau cu toții amabili, nonagresivi, dar parcă sedați. Și -față de dimensiunile orașului- foarte puțini.

Scena era dispusă în aer liber, ansamblul semănând întrucâtva cu un teatru grec. Pentru un concert din ziua de azi, spectatorii ar fi fost în număr mic. Dar poate că acolo se adunase toată suflarea orașului și nu numai.
Pe scenă și-a făcut apoi apariția vedeta, o șobolăniță cu plete roșcate, îmbrăcată într-o rochie largă, albastră, cu paiete.
Tot concertul a ținut mai puțin de jumătate de oră; interpreta și-a întrebuințat foarte mult vocea -niște chițăituri, cum era de așteptat- pe un fond muzical amintind oarecum de muzica disco a anilor 70. Efectul era foarte straniu: simțeam cumva fiecare sunet crescându-mi în minte ca fractalii.
În acest timp oamenii dansau din când în când și conversau între ei fără probleme. După ce am făcut cunoștință cu câțiva din ei, m-au chemat la marginea scenei. Observându-ne, șobolănița și-a întrerupt brusc cântatul, ca și când asta n-ar fi fost o problemă.
-El este Adrian, rosti unul din ei, arătând spre mine. E din anul 2016.
-Wow! rosti șobolănița, îmbujorându-se. Hai aici!
Am urcat pe scenă, ajutat de ea și de ceilalți. Diva îmi ajungea până la piept și avea o coadă enormă, solzoasă. Am dansat amândoi vreo 5 minute. M-a invitat și să sar folosind coada ei pe post de coardă -ceea ce am și făcut, spre deliciul publicului.

După spectacol am mers cu noii mei amici la o petrecere într-un club care, pe dinafară, avea forma unui pom de Crăciun. Pe dinăuntru, masa la care stăteam urca în spirală spre vârful conului; când ajungea aproape de vârf, nemaiavând nimic în jur, ne trezeam din nou la baza conului. Am cerut o bere și mi s-a adus ceva asemănător, un lichid care, privit sub diverse unghiuri, părea verde sau violet. Avea însă gust de bere. N-am rămas mult, aveam serviciu de dimineață a doua zi. S-au oferit să mă conducă cu mașina, ori să cheme un taxi; i-am refuzat, aveam nevoie de puțin aer proaspăt. Așa că unul din ei mi-a indicat drumul -destul de întortocheat- printre străduțele orașului și m-am întors la mine acasă pe jos.