Peștișorul

Peștișorul de aur aproape că se sufoca între cele patru plătici mari, muribunde, prinse de Popescu Vincențiu, pensionar. Acesta își aprinsese o țigară și reflecta cu voce tare.
-Hm, peștișorule, nu știu ce să zic. Sunt un om bătrân și nu mai vreau mare lucru de la viață. Am pensie bună, cu sănătatea așa și-așa, merge. Nevasta, tot așa. Copilul, bine, sănătos, are loc de muncă, i-am luat apartament. Ce să mai vreau? Să fiu iar tânăr nu am chef, m-am plictisit de viață. Nu văd ce mi-ar mai oferi tinerețea. Să știu ce e cu adevărat pe lumea asta? Nu m-a interesat niciodată. Să fac vreun bine altora? E loc de mai bine și la mine, ce să zic, dar mai știu o chestie. Viața asta cere mereu compensații, cu dobândă mare pe deasupra, ca la bancă. Tu îmi îndeplinești trei dorințe și gata, te duci la tine-n baltă și rămân numai eu cu viața. Cu viața nu te joci, e câinoasă rău și găsește ea de unde să te muște. Doar cu trei dorințe nu faci față. Dar nici nu vreau să te pun în borș, așa că uite ce zic: o dorință îmi îndeplinești; vreau să te mai prind o dată, cândva. Atât.

Peștișorul încuviință. Când sări din palma lui Popescu Vincențiu înapoi în baltă, însă, din peștișor de aur deveni o plătică oarecare, o albișoară de vreo 15-20 de centimetri. Știa, desigur, că pescarul elibera întotdeauna peștii mici înapoi în apă. Popescu Vincențiu zâmbi și își mai aprinse o țigară.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: