Crizantema

Cu toată oboseala și deziluzia mersului, nu-mi venea să mă așez pe vreo bancă, nici pe jos, în frunzarul prăfuit. Copacii și frunzele, cele căzute și cele atârnând încă în ramuri, nu mai spuneau niciun cântec.
Totuși, un cântec se auzea. Era vocea tremurătoare, decrepită a unei bătrâne fredonând o romanță.

Dar cea mai frumoasă floare
Ce-mi apare
Tu ești.

Nu știu de unde venea sunetul; poate de la o fereastră a blocurilor din jurul parcului. Poate doar din mintea mea. Însă, oricât de slab s-ar fi auzit, nu era nimic care să-l acopere, nici din lumea de afară, nici din cea dinăuntru.
Lumina unei flori de demult; acel ”tu” atât de stins și de tainic, încât bătrâna care-l cânta părea singura din Univers care-l mai cunoaște. Vocea, de bună seamă caldă în lumea ei, dar atât de străină de prezent încât mă înfiora, ca strălucirea pală a unui astru îndepărtat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: