Cum a urcat piatra muntele

La baza stâncii de granit era o piatră care nu părea de-a locului, netedă și pictată în ape multicolore; o apariție exotică. M-am uitat la ea, întorcând-o pe toate părțile; pe moment nu mi-am dat seama prin ce minune ajunsese acolo. Răspunsul era simplu: fusese prinsă într-o bordură de beton, aflată la o depărtare de câțiva metri. Era într-adevăr străină de loc, scoasă din prundișul unui râu și adusă la poalele muntelui. Eroziunea o eliberase din strânsoarea cimentului. Acum, în geanta pe care o purtam în spate, era din nou prizonieră.

Multă vreme am uitat de ea. Am privit-o din nou, la fel de mirat, pe vârful aceluiași munte, când am descoperit-o în geantă. Am știut atunci că piatra a reușit în fine să urce muntele; asta a vrut. Pietrele pot da dovadă de foarte multă răbdare.
Am pus piatra la loc în geantă. Acum nu mai e acolo; și nu țin minte s-o mai fi văzut vreodată.

Advertisements

2 Responses to “Cum a urcat piatra muntele”

  1. anna c. ronescu Says:

    Împletiți așa de bine meditația filosofico-existențială în banalitatea cotidiană,încât te-ntrebi dacă nu ți s-au întâmplat și ție lucruri, fără să le observi. Imi plac mult și, chiar dacă nu am răspuns la șarade, poveștile sunt de citit și recitit. : )

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: