Pomana

Cândva, într-o zi senină de vară, am fost la înmormântarea unui nene.
Mă simțeam un pic vinovat față de el, dar asta e altă poveste. Ceremonia se încheiase, iar viii se îndreptau cu toții spre poarta cimitirului; de o parte și de alta a ei, două femei împărțeau colaci trecătorilor. Toți au primit câte un colac, în afară de mine. Când am ieșit pe poartă, parcă ar fi trecut o umbră; niciuna din cele două femei nu m-a observat, deși am rămas câteva clipe în prag, gândindu-mă că sunt cu adevărat vinovat, de vreme ce sunt singurul care nu ia parte din ofrandă.
Lucrurile, însă, nu s-au încheiat așa. Era cu noi un coleg de-al tatei, un ins în genul unui lider carismatic și reptilian. M-a ajuns din urmă, mi-a pus o mână pe umăr și m-a întors din drum, ca să-mi primesc colacul.
–Mănâncă!, mi-a zis.
Ciudat lucru, foarte puțini oameni care primeau colacul mâncau din el chiar atunci.
Am mâncat. Nu îl priveam pe colegul tatei, dar îi simțeam privirea cenușie, de dinozaur. Apoi ne-am dus fiecare la treaba lui.