Ca să vă dați seama cum arată uneori autorul acestor rânduri, într-o seară un tip a crezut că eu sunt șoferul de autobuz (pe locală). M-am amuzat. Acasă, în oglindă, aveam o privire ciudată.
În dimineața următoare, la serviciu, am început să fluier. Pentru mine, acesta e un fapt uimitor; eu, de obicei, nu pot să fluier, oricât m-aș strădui. E un handicap de-al meu. Ei bine, am fluierat în toată legea piesa ”Kokomo” a formației The Beach Boys. Eram singur, cu fereastra deschisă și nu-mi venea să cred. Altceva n-am putut să fluier; doar Kokomo, toată dimineața. După aceea n-am mai reușit să fluier. Nu mi-am pus mari probleme; în dimineața următoare am fluierat iar Kokomo, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe urmă n-am mai putut, după cum nu pot nici acum.
Într-un anume fel, aștept cu încredere ziua de mâine.
Al Phagora 
July 22, 2015 at 19:07 |
Oare cum sună fluierată? Căci eu știu să fluier, câtuși de puțin, și nu-mi iese 🙂
LikeLike
July 22, 2015 at 20:05 |
Ca o briză calmă și fină, dinspre mare spre plajă 🙂
LikeLiked by 1 person
July 23, 2015 at 08:12 |
Eu cred că există o legătură între cele două întâmplări dată de explicația din paranteză (pe locală). Sunt tare curioasă ce melodie ați fi fluierat dacă erați confundat cu un șofer de autocar?! 🙂
(uitasem să scriu un cuvânt în propoziția de mai sus, bine că am citit înainte de enter)
LikeLike
July 23, 2015 at 12:50 |
Șoferul de autocar are pantaloni lungi, cămașă albastră cu cravată și privirea fixă. Probabil că aș fi fluierat ”Țăranul e pe câmp”.
LikeLiked by 1 person
July 23, 2015 at 13:34 |
ah, “baietii de (la) plaja”… 🙂 am mers pe urmele lor în Florida… 🙂
LikeLiked by 1 person