Țin minte o întâmplare stranie petrecută prin anii 80. Pe la sfârșit de săptămână mama obișnuia să mă poarte cu ea prin oraș, unde avea diverse treburi. Odată am fost într-o scurtă vizită la o colegă de-a ei; unica vizită la care am fost prezent și eu. Au intrat în bucătărie, la o cafea și o țigară, iar pe mine m-au condus în camera fiului gazdei, un băiat ceva mai mic ca mine și ”un pic mai tăcut”, după cum mi l-a recomandat maică-sa. Îl chema Alin.
Nimic deosebit până aici; doar că Alin plutea în mijlocul camerei, în apropierea tavanului, dând ușor din mâini și din picioare, ca și când ar fi înotat pe spate. Apoi a coborât lin, nu fără efort, încetinindu-și căderea prin mișcări rapide. De câte ori îmi aduc aminte de asta, mi se pare o glumă, ceva naiv și de necrezut, ca o scamatorie. Atunci, însă, mi se părea foarte natural. Nici n-aș fi zis că nu se poate. Așa că am încercat și eu. După îndelungi eforturi, am reușit să mă înalț vreo jumătate de metru, apoi am căzut. -Vezi că poți?, a zis Alin. Trebuie să mai încerci. Seamănă un pic cu înotul, dar aerul nu e ca apa.
Din spusele lui, în jurul tău se formează un fel de valuri care au o singură față; în acea față trebuie să împingi și ea te va propulsa ușor în sus, ca o pernă elastică, dispărând la atingere. Trebuie să simți fața valului, pentru că privit de dedesubt sau chiar ușor oblic, el nici nu există.
Așa cum mă avertizase mama lui, Alin era destul de tăcut. Nici eu nu vorbeam prea mult. Când ne-am despărțit eram complet fascinat de descoperire; mă gândeam să repet mișcările de îndată ce ajung acasă.
-Știi că pot să plutesc în aer? am întrebat-o pe mama.
-Unii oameni pot, dar e greu, a răspuns ea.
Acasă am încercat să mă înalț în aer, dar n-am mai reușit nici măcar mișcarea care m-a ridicat de la podea o jumătate de metru. Nu mai simțeam ”fața valului” de care vorbea Alin, nu am mai simțit-o niciodată. Poate că acele valuri nu existau decât în jurul lui, în apartamentul acela mic și prea călduros de la ultimul etaj. Pe Alin nu l-am mai revăzut niciodată, iar întreaga întâmplarea pare atât de copilăresc neverosimilă încât am început să nu o mai cred. Dar mi-o aduc aminte.
March 13, 2015 at 19:43 |
ultimele cuvinte *mi-o aduc aminte* mi-au adus aminte 🙂 de această melodie… https://www.youtube.com/watch?v=sYIvYt313a8 ideea e că am fost tentată să spun că e un vis copilăresc, deși să fim serioși, chiar dacă nu am avut o asemenea experiență, și eu am avut niște experiențe senzoriale de nu le-ar putea accepta nimeni dacă le-aș povesti… pană la urmă, nu ne aducem aminte cand am dus gunoiul, că am făcut-o în fiecare zi, și oricine face asta, nici cand ne-am tuns sau bărbierit, deși am făcut des și asta. ne aducem aminte lucrurile ciudate la care am fost martori sau pe care le-am provocat… eu l-aș fi căutat pe Alin, prin FB, să văd dacă mai face așa ceva acum… eu aș fi căutat-o pe fata alături de care am trăit experiențele cu pisici care treceau prin zid…dar știu deja că a murit… (sper ca n-am părut ca în bancul pe care l-a vehiculat azi yahoo.ro, pasibilă de dus la Nr.9 🙂 🙂 🙂 )
LikeLike
March 13, 2015 at 20:22 |
Nu știu dacă aș vrea să-l revăd. Aș putea să o întreb pe mama, dar aș afla probabil doar un nume de familie ca multe altele. A trecut multă vreme și, deși asta ar putea să pară ciudat, mi-e dor mai degrabă de vârsta de atunci și clipele în care plutirea era pentru mine evident posibilă; și mai ales dorită.
Nu am FB și aș paria că nici Alin nu și-a făcut cont. Nici pe yahoo.ro nu prea intru.
Frumoasă melodie, am și eu una pentru domnia ta –
LikeLike
March 15, 2015 at 02:11 |
daca ai reusit o data, nu-i exclus s-o mai reusesti, trebuie numai sa devii usor ca atunci
LikeLike
March 15, 2015 at 09:13 |
Posibil, acum am 105 kile (dimineața).
LikeLike
March 15, 2015 at 23:11 |
😀 atunci trebuie sa produci o forta mai mare in interior decat cea produsa de greutatea ta
LikeLike
March 15, 2015 at 23:30 |
Greutatea acționează de obicei în exterior. Doar greutatea supraponderală acționează și în interior. Pe alt blog am mari probleme cu greutatea supraponderală și mâzga malefică.
LikeLike
March 17, 2015 at 00:14 |
greutatea nu e intotdeauna ceea ce pare nici la exterior nici in interior
ia-ti un punct de sprijin in Univers si vei pluti precum Pamantul
exista si o propozitie care ma depaseste
LikeLike
March 17, 2015 at 14:12 |
Am înțeles, dar probabil știi și dumneata că soarta lecțiilor e să fie scoase din cărți, puse pe caiete și cam atât. Se poate spune că își merită soarta.
LikeLike
March 17, 2015 at 13:26 |
@”Posibil, acum am 105 kile (dimineața).” – si 1,95m înaltime?!… 😉
* * *
stii cât cântareste un Airbus-380 si/sau un avion-cargo “beluga”?!… si toate zboara!!! QED. 😉
LikeLike
March 17, 2015 at 14:10 |
La înălțime mai trebuie să lucrez.
LikeLike
March 20, 2015 at 17:51
🙂 e mai sanatos sa pierzi niste kile… 🙂
LikeLike
March 20, 2015 at 19:26
Da, dar s-ar putea să fie și mai dificil.
LikeLike
March 29, 2015 at 20:48 |
…parcă citesc din Mircea Eliade!
LikeLike
March 29, 2015 at 20:59 |
L-am citit prin liceu; și acolo a rămas. L-am apreciat și nu l-am îndrăgit. Profund și ca scriitor, dar pare să fi încercat doar profunzimile limpezi.
LikeLike
November 23, 2018 at 19:03 |
Eu am mai 60 de ani și sunt convins ca putem zbura! Oi fi senil?
LikeLike
November 23, 2018 at 21:37 |
Da și nu. Adică da la prima, nu la a doua 🙂
LikeLike