Băiatul care putea să plutească

Țin minte o întâmplare stranie petrecută prin anii 80. Pe la sfârșit de săptămână mama obișnuia să mă poarte cu ea prin oraș, unde avea diverse treburi. Odată am fost într-o scurtă vizită la o colegă de-a ei; unica vizită la care am fost prezent și eu. Au intrat în bucătărie, la o cafea și o țigară, iar pe mine m-au condus în camera fiului gazdei, un băiat ceva mai mic ca mine și ”un pic mai tăcut”, după cum mi l-a recomandat maică-sa. Îl chema Alin.
Nimic deosebit până aici; doar că Alin plutea în mijlocul camerei, în apropierea tavanului, dând ușor din mâini și din picioare, ca și când ar fi înotat pe spate. Apoi a coborât lin, nu fără efort, încetinindu-și căderea prin mișcări rapide. De câte ori îmi aduc aminte de asta, mi se pare o glumă, ceva naiv și de necrezut, ca o scamatorie. Atunci, însă, mi se părea foarte natural. Nici n-aș fi zis că nu se poate. Așa că am încercat și eu. După îndelungi eforturi, am reușit să mă înalț vreo jumătate de metru, apoi am căzut. -Vezi că poți?, a zis Alin. Trebuie să mai încerci. Seamănă un pic cu înotul, dar aerul nu e ca apa.
Din spusele lui, în jurul tău se formează un fel de valuri care au o singură față; în acea față trebuie să împingi și ea te va propulsa ușor în sus, ca o pernă elastică, dispărând la atingere. Trebuie să simți fața valului, pentru că privit de dedesubt sau chiar ușor oblic, el nici nu există.
Așa cum mă avertizase mama lui, Alin era destul de tăcut. Nici eu nu vorbeam prea mult. Când ne-am despărțit eram complet fascinat de descoperire; mă gândeam să repet mișcările de îndată ce ajung acasă.
-Știi că pot să plutesc în aer? am întrebat-o pe mama.
-Unii oameni pot, dar e greu, a răspuns ea.
Acasă am încercat să mă înalț în aer, dar n-am mai reușit nici măcar mișcarea care m-a ridicat de la podea o jumătate de metru. Nu mai simțeam ”fața valului” de care vorbea Alin, nu am mai simțit-o niciodată. Poate că acele valuri nu existau decât în jurul lui, în apartamentul acela mic și prea călduros de la ultimul etaj. Pe Alin nu l-am mai revăzut niciodată, iar întreaga întâmplarea pare atât de copilăresc neverosimilă încât am început să nu o mai cred. Dar mi-o aduc aminte.

Advertisements