Ferestrele se închid

Eminescu e desuet, iar Caragiale actual și reiterat. Pe vremuri Alecsandri era poetul laureat al nației; când eram în clasa a 9-a mi s-a spus că partea ”cea mai rezistentă” din opera lui e proza. Nu știu cât de mult îi plac cititorului de azi versurile lui Virgiliu sau Ovidiu, dar foarte probabil l-ar delecta Satyriconul lui Petronius (tot de actualitate, zic eu). E foarte greu să simți poezia Iliadei sau Odiseei; în schimb e ușor pentru oricine să înțeleagă fabulele lui Esop, de actualitate și ele.

Pare că poezia, departe de a rămâne fixată în vreo conștiință eternă a umanității, e cel mai repede uitată. Frumusețea ei rămâne, dar nu va mai fi niciodată înțeleasă, trăită așa cum a fost în epoca în care s-a născut. Aluviunile timpului se depun peste ea și îi ascund armonia. E ca o fereastră pe care o putem șterge de praf (lumina continuă să treacă, mai mult sau mai puțin, prin ea), dar nu o vom mai putea deschide niciodată. Trist și ciudat pentru ceva menit să treacă dincolo de timp.

Orice poem e o victorie asupra timpului; se înscrie în eternitate, dar nu și în timp. Noi, în timp, orăcăim mai departe și ne rostogolim optimist; undeva la vale, firește. Unii din noi mai scriu uneori, în acele clipe de grație care rup trama epocii, și poezii; acestea nu seamănă nici cu cele de ieri, nici cu cele de mâine. Cititorul de azi le va înțelege, poate; celui de mâine i se va părea că le înțelege; iar cel de poimâine care le va acorda atenție se va apleca peste rândurile lor cu emoția unui arheolog.