Când moare, orice ființă e om.
Bourul negru și pasărea, șarpele,
peștele cu ochi limpezi, amari,
plopul căzut, piatra și umbra;
abia lovite de moarte prind glas omenesc.
Ultimul glas.
Și fugi după ele pe urme zadarnice.
Ai vrea să le-nchizi rana străvezie,
această groaznică lacrimă
ce n-ar fi trebuit să curgă.
Acum prea târziu e să-ntorci vremea din vis
când fără scăpare glasul de om te trezește.
Al Phagora 
October 28, 2014 at 23:35 |
admirabil scris!
LikeLike
October 29, 2014 at 00:12 |
În rândurile acestei poezii e o intuiție pe care nu mi-o pot explica în întregime; a unui adevăr greu, sumbru.
Dacă omul a adus în lume moartea, prin care trec și celelalte făpturi, atunci în moarte ele sunt asemeni oamenilor. Într-un anume fel ele devin oameni care mor.
Poate că asta am spus.
Poemele pe care le scrieți fac ca aprecierea dumneavoastră să însemne mult. Vă mulțumesc.
LikeLike