Pe braţul mort

Pe braţul mort, departe
de foşnetul apei, abia
mai picură fire de praf
din trestii.

Mai vin uneori rătăciri şi
se-aştern în nămol.
Un câine care nu mai pluteşte.
O umbră, poate-a unui nor de ieri.

Şi nici măcar amiaza nu răzbate
dincolo de stuf, uscatul veşnic
nestrăbătut de ape.

Aici, când stăm din din zori până-n seară,
nimeni nu-ntreabă ce muncim, cine suntem.
Şi seara vine, ca o punte de acasă.