O piatră în apă

Cândva, pe malul Mureşului, mă jucam cu câţiva tovarăşi aruncând pietre pe apă; iar pietrele săltau de trei, patru sau chiar cinci ori înainte de a se pierde fără zgomot şi urmă sub oglinda opacă a apei. Râul cel mare curgea leneş şi enigmatic, acoperind cu linişte adâncurile reci, cu vâltori ascunse şi repezişuri de metal fluid. Nu mai eram copil, dar mă simţeam copil; şi cred că aşa simţeau şi prietenii mei. Ne jucam cu o hărnicie fără seamăn sub soarele încă blând al verii.

Când m-am săturat de avântat pietre pe luciul apei am luat din mal un bolovan neted ca un ou uriaş. Ţinându-l în amândouă mâinile m-am opintit şi, după o rotire, l-am azvârlit până aproape de mijlocul râului.

Apa a plescăit grav, ca dintr-o adâncime neaşteptat de mare; şi s-a lăsat apoi tăcerea. O tăcere rănită şi grea, ca şi când, din nebăgare de seamă, aş fi făcut ceva rău. Nimeni n-a mai aruncat apoi pietre pe apă. Mă simţeam de parcă tulburasem tihna ascunsă a unui duh sau a unei ştime.

Îmi aduc mereu aminte cu părere de rău întâmplarea, ca pe un păcat. De multe ori trufia şi nepăsarea lasă în urmă dureri care, în lumea noastră, nu pot fi rostite.

Mă mai întorc câteodată la malul unde aruncam pietre în apă; şi privesc acum în linişte apele râului care, de-a lungul anilor, au înghiţit vieţile câtorva prieteni.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: