Ora liberă de marţi ( 20 )

Legănat de tren, Matei deschise ochii în mijlocul câmpiei. Personalul avea două vagoane cu aer condiţionat, în care se înghesuiseră aproape toţi călătorii; Matei era întins pe o banchetă din alt vagon, împachetat în căldură, primind în faţă tot aerul fierbinte absorbit în mişcarea trenului. Pe cealaltă banchetă a compartimentului stătea cu capul în palme un bărbat palid şi anxios. Îşi aducea aminte că hrăniseră împreună vrăbiile într-o gară, cu firmituri de pâine; sau poate că făcuseră asta doar în vreun vis. În orice caz, Matei nu mai avea în rucsac nicio firmitură de pâine; nu mâncase nimic de două sau trei zile, de când se întorsese în ţară.

-Mă gândesc că noi suferim de căldură şi poate că şi ea ne suferă pe noi, spuse deodată bărbatul aşezat. Întotdeauna e reciproc, oftă el. Dar ce este căldura asta? E un fel de duh, care se strânge câteodată şi arde; altădată se risipeşte. Poate că moare. Dacă pui ceva cald lângă ceva rece, duhul intră din cel cald în cel rece, se întinde şi se face mai leneş… apoi e din ce în ce mai mare şi mai mort. Aşa-i cu duhurile. Dar scuzaţi-mă că nu m-am prezentat. Sorin Cosmin Popescu mă numesc. Pensionar, am lucrat în construcţii.

Matei se ridică în capul oaselor şi apoi mâna lui aproape inertă, caldă şi uscată, dar inflexibilă, ca a unui schelet, o întâlni într-o strângere formală pe a celuilalt, rece şi umedă.

-Matei Lerariu… Student, adăugă el absent.

Aşa se prezenta de obicei Matei, care nu era student nicăieri.

-Sunt pensionat de boală, spuse repede Sorin Cosmin Popescu, cu glas scăzut şi dârdâind uşor. Bolnav cu nervii. Asta e, nervii mei. Ca o pasăre în colivie. Ca o floare de hârtie. Când arde hârtia, focul o citeşte. Când citeşti ceva, dispare tot aşa.

Bărbatul începu să scâncească uşor, legănându-şi capul. Matei, însă, avea un anume dar al liniştirii semenilor săi; oferea aproape tuturor o siguranţă neobişnuită, deşi el însuşi nu era sigur de nimic. Nu peste multă vreme Sorin Cosmin Popescu îl privea cu încredere şi calm, aproape fericit.

-Eu caut nişte pietre, spuse Matei, privind parcă în sine cu un aer comemorativ.

-Domnule, izbucni cu entuziasm interlocutorul, pietrele sunt ale Muntelui ! Oriunde ar fi ele ! Mergi la munte şi le vei găsi. Şi eu vreau să merg la munte, dar nu-mi permite condiţia.

Şi Sorin Cosmin Popescu îşi lăsă în jos ochii mari şi negri.

-Dumneata, continuă el, poţi să urci, că eşti tânăr. Când urci îţi consumi din timpul care îl ai. Eu urc tot mai rar. Sunt unii, cică, care nu urcă deloc şi s-ar putea să nu moară niciodată, dar uită că sunt vii. Li se zice, parcă, marasui. Marasuii ăştia sunt vii, dar se cred morţi. Atât de tare se cred morţi că nici noi nu-i mai vedem, au putere mare de convingere… adăugă el circumspect.

Matei se lungise iar pe banchetă şi îl asculta cu ochii întredeschişi; dacă existau marasui în compartiment, probabil că se odihneau pe picioarele lui, fapt care nu îl deranja.

-Să urci în Parâng, şopti Sorin Cosmin Popescu. Parângul e tatăl munţilor…

După o vreme, Sorin Cosmin scoase o carte şi începu să citească, subliniind din când în când cu creionul; printre gene, Matei observă că, de fapt, nu subliniază, ci taie rânduri şi pasaje întregi, ca şi când în felul acesta ar deveni memorabile.

Întins, Matei părea neobişnuit de lung, iar Sorin Cosmin Popescu nu putea să-i cuprindă în câmpul vizual şi capul şi picioarele; părea că o extremitate sau alta intră cumva în altă dimensiune.

Astfel trenul şi călătorii lui trecură prin gara Copăcioasa, din care se vede înălţându-se departe Parângul, tată al munţilor.

(va urma)

Advertisements

One Response to “Ora liberă de marţi ( 20 )”

  1. Nautilus Says:

    Despre Parângul văzut din Copăcioasa a scris savantul Ion Simionescu, în cartea “Prin munţii noştri”:
    “Parângul admirat din gara Copăcioasa, în primăvară, când nici o stâncă, nici un vârf de brad nu străbate carapacea groasă de omăt, îţi lasă în minte pentru multă vreme impresia măreţului şi a frumosului în natură. Au fost îndeajuns cele câteva momente de închinare tăcută în faţa splendidului tablou nebănuit,pentru ca să nu-mi pară rău de osteneala celor vro cincizeci de ore cu drumul.
    „Munţilor ! Oare de ce e atîta frumuseţe în voi ?” ”

    Cândva, în tren, când am trecut prin gara Copăcioasa, am privit Parângul şi mi-am adus aminte de rândurile de mai sus.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: