Ora liberă de marţi ( 17 )

Lui Luca i se părea că trăieşte în joacă, într-o lume care conţine doar jucării care modelează realitatea.

Când una din aceste jucării – de obicei un om sau o plantă – părea să fie ea însăşi ceva real, Luca rămânea împietrit în faţa ei ca în faţa unei prăpăstii. Într-un fel, se poate spune că era îngrozit de realitate.

Uneori te trezeşti în mână cu un pistol adevărat în locul celui pe care l-ai crezut de jucărie; dar un pistol adevărat nu are ce căuta în camera unui copil. Luca resimţea aceste prezenţe acute ale realului ca pe un semn -oarecum sarcastic- al sfârşitului. Lumea de jucărie îşi întâlnea limitele şi contradicţiile; iar lumea reală îi apărea lui Luca doar ca un perete fragmentar, mânjit cu sânge, care apare din când în când ca să te loveşti de el. Realitatea şi moartea apăreau atât de indisolubil legate, încât Luca îi întorcea cu bună ştiinţă spatele realităţii.

 

*

 

Trecuse o săptămână de la solstiţiul de vară. În ora liberă, Luca încercă să facă un lucru pe care nu-l încercase demult: să scrie.

 

Împături o coală de hârtie, care îi apăruse dintr-o dată nefiresc de mare şi scrise:

 

„În această oră de marţi mă gândesc la nemoarte.

Mă gândesc că singurul lucru pe care îl putem face ca să nu murim este sinuciderea-din-sine. Când un om se sinucide, foloseşte complicitatea lumii fizice şi moare, moartea fiind, în esenţă, un fenomen fizic. La sinuciderea-din-sine, omul se îndepărtează de realitate şi de moarte; nu moare aşa cum ar muri de obicei un om. Din punct de vedere fizic, nu moare deloc şi se transformă într-un copac. Durata transformării unui om într-un copac este de o oră.

Am putea astfel să întâlnim realitatea nu prin moarte, ci printr-un ocol infinit, aşa cum copacii aşteaptă la infinit realitatea. Copacii mor, dar poate că unii din ei, cel puţin, întâlnesc realitatea înainte de a muri; aşa încât moartea lor este doar o iluzie, fiind probabil o moarte, dar nu a lor.”

 

Luca puse coala împăturită în cartea fără coperţi, alături de cealaltă foaie, scrisă de un necunoscut. Astfel, cartea – care era făcută să stea într-o bibliotecă – deveni ea însăşi o bibliotecă, conţinând deocamdată două foi scrise de mână.

Luca se gândi atunci ca, la întoarcerea acasă, să se uite cu mare atenţie la biblioteca în care îşi ţine cărţile. Poate că ea însăşi era o carte.

 

( va urma )

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: