Ora liberă de marţi ( 15 )

În seara zilei de luni, Luca găsi în cutia poştală o scrisoare. Era chiar o scrisoare şi venise din Rusia, de la Irkutsk; expeditorul ei era Matei Lerariu.

Luca o desfăcu de îndată, ca pe un cadou pe care i-ar fi fost teamă să îl piardă.

*

“Domnule Luca Deleanu,

A trecut multă vreme de când am părăsit oraşul dumitale, din motive pe care nu le-am înţeles prea bine nici acum. Acea scurtă întâlnire, cu dumneata şi d-l Marcu Georgescu rămâne unul din momentele cruciale ale vieţii mele; se pare însă că, deşi recunoaştem în sinea noastră importanţa unui asemenea moment, nu ne dăm de obicei seama de rostul lui decât în următorul moment crucial.

Vă spuneam atunci că unul din scopurile temporare ale vieţii mele este călătoria. De ce călătoresc? Ca să întâlnesc viaţa. E uşor de văzut că orice animal care călătoreşte caută viaţa.

Când eram elev de liceu, eram coleg de clasă cu o fată delicată şi simplă, în cel mai bun şi nobil înţeles al cuvântului. În timpul unei ore, cineva a chemat-o pe coridor ca să îi dea o veste grea; îi murise pe neaştepate cineva apropiat. În acea clipă pe coridor s-a auzit un sunet pe care unii oameni l-ar numi strigăt, iar alţii urlet, atât de spontan şi năucitor, încât cu greu aş fi putut crede că vine din partea unei fiinţe omeneşti. Cu atât mai mult nu-mi puteam imagina că fata aceea poate striga sau urla astfel. Acel sunet îmi bântuie de atunci existenţa.

Eu, atunci, nu înţelegeam moartea, după cum nu o înţeleg nici acum.

În pauza acelei ore am fugit de la şcoală şi am rătăcit până seara prin pădure. Nu înţelegeam moartea, dar m-am gândit atunci să caut viaţa. Simplu. Ca un animal; ca un somon, o pasăre călătoare, un tigru ori un breb. Animalele toate caută viaţa, dar poate că doar omului îi e dat să o găsească, atunci când o caută ca un animal.

Până în acea zi, colega mea îşi purta părul auriu împletit într-o coadă lungă; de atunci, n-am mai văzut-o aşa niciodată. A început şi să-şi vopsească părul, ca şi când acea culoare originară ar fi murit şi ea, ori s-ar fi ascuns dincolo de surogatele existenţei cotidiene. De aici provine şi singurul lucru pe care-l ştiu despre moarte: anume că orice moarte ne aruncă mai adânc într-o stare de anonimat.

Am început de atunci să caut viaţa. Pe urmele apei dulci, am ajuns pe malurile celui mai vechi lac. Aici m-am întâlnit cumva şi cu tatăl meu; deşi nu îl văd faţă în faţă, îl simt aproape. Atât de aproape cât nu l-am simţit decât în copilărie. Din ospiciul în care zace, cred că m-a simţit şi el aproape.

Cândva o să mă întorc în oraşul de lângă pădurea meodienilor. Am lăsat acolo o poartă cu un lacăt în plus faţă de cele pe care le avea când am păşit în faţa ei. În lumea de dincoace de poartă am lăsat în urmă şi singurătatea unei femei; cred că ai întâlnit-o cândva, în parcul cu trei zade.

Să-mi îngădui acum tăcerea ce va urma curând… e prima scrisoare pe care o scriu după multă vreme. Pe cea de a doua o voi trimite d-lui Marcu Georgescu.

Sper, ca într-un joc de copii, că vei citi sau reciti aceste rânduri într-o oră liberă, asemeni celei în care ne-am întâlnit.

Al dumitale,

Matei Lerariu”

Luca puse scrisoarea, ca pe un lucru încă neînţeles, în cartea fără coperţi din care mai citea din când în când, lângă foaia scrisă de mână.

Ceva mai târziu, înainte de a adormi, se gândi la cuvintele prin care Matei o înfăţişase pe acea colegă -“delicată şi simplă”; spre deosebire de ea, el, Luca, îşi apărea sieşi ca foarte complicat şi bădăran.

( va urma )

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: