Suflată cu foc de balauri;
lemnul viselor creşte neted sub
palidul chip de tăciune.
Masa nearsă
dogorită în evul stins.
Curge răşina molidului greu;
celule de lemn înoată ca peştii
prin fiece literă.
Mă salt o vreme pe un ţărm
mereu mai străin, ca o naştere.
Corăbiile oarbe adulmecă lumina rece
plutind fără ancoră.
February 28, 2011 at 03:07 |
Multumesc pt ca mi-ai/am inceput saptamana cu poezie! 🙂
LikeLike
March 2, 2011 at 11:30 |
Mulţumesc asemenea.
Sper şi eu să fie poezie 🙂
Poezia seamănă cu banda lui Moebius/vasul lui Klein, deşi scriitorul o priveşte dinăuntru, iar cititorul din afară.
LikeLike