Un vis cu Yeti

Cred că aţipisem în timp ce vorbeam cu cineva ( se mai întâmplă ). A fost, din câte mi-aduc aminte, singura dată când m-am visat în Himalaya.

Mergeam prin ceaţă, spre un loc mai sigur, împreună cu un nepalez cu părul lung. După câteva rătăciri şi aventuri, când calea părea să se deschidă, pe un perete vertical a început să coboare spre noi Yeti. Părea că încercasem să bâjbâim pe ascuns drumul, ferindu-ne, până la această implacabilă întâlnire.

Cobora liniştit, fără grabă, însă şi fără nicio lene, ca să ne mănânce. Părea mai degrabă suplu şi îngust în umeri, cu trunchiul scurt şi membrele lungi, ceva mai sur şi mai gălbui decât zăpada.

Disperaţi, ne-am uitat prin saci să încropim vreun fel de armă. Nepalezul s-a lămurit repede că nu avem ce face. Atunci a început să cânte, întors spre Yeti. Cânta parcă din tot sufletul şi din tot trupul; ştia că va fi cel dintâi ucis şi mâncat, ştiam şi eu asta. Ochii îi erau în lacrimi, iar cântecul, răsunând între pereţii de stâncă, emana un calm care risipea orice părere de rău.

În tot acest timp căutasem disperat să găsesc vreo armă, cu un sentiment de zădărnicie surdă. Grăbit peste poate, dar uimit de cântec; şi năucit de ideea că pot, atât de simplu, să rămân fără nicio ascundere sau apărare şi să fiu mâncat undeva în munţi.