Ochiul lumilor

Demult, am avut un prieten pentru câteva zile. Ciudată întâmplare şi întâmpinare a vieţii.

Remus era dintr-un oraş vecin cu al meu. Ne-am cunoscut în curtea de la ţară a unui profesor care ne predase cândva amândurora. La începutul vacanţei de vară, la reşedinţa acestui domn original era improvizată o mică tabără de corturi, în care era liber să vină orice elev al său – din prezent ori trecut. Pe timpul zilei unii citeau lungiţi la soare sau umbră, alţii pescuiau ori improvizau drumeţii de o zi.

Într-o seară, la focul de tabără, Remus ne-a invitat – pe mine şi tovarăşii mei de atunci – să vedem satul bunicilor lui. Dintr-o pricină ori alta, s-a întâmplat să fiu singurul care a răspuns invitaţiei.

Am mers amândoi, cu personalul şi apoi cu veşnicul autobuz prăfuit şi fumegând, pe drumul de la margine de munte. Cătunul mai avea vreo trei-patru case locuite, minuscule: camera mea de acasă era mai mare decât toată suprafaţa unei căsuţe.

M-a uimit şi lipsa cvasi-totală a apei; bunii lui Remus o cărau de la un izvor, cale lungă… Apa de ploaie era păstrată în bazine săpate în calcar.

***

În casa bunicilor lui Remus m-a cuprins o senzaţie de colocviu mediumnic; dacă pisica ori masa s-ar fi apucat să-mi vorbească, n-aş fi fost deloc surprins. Oamenii, ca şi casa, erau de statură măruntă. În toate colţurile domnea o curăţenie desăvârşită – care nu părea însă rod al atenţiei şi minuţiozităţii-  şi un miros nemaiîntâlnit, ciudat, dar plăcut.

Remus nu semăna prea mult bunicilor, afară poate de statura firavă.

Poate că luase din alte gene ochii mari, parcă mai mari acolo, în acel loc, decât altundeva. Pe cât de surprinzători erau prin mărime, nu fixau niciodată nimic; uneori privind la nesfârşit, alteori încremeniţi ca ai orbilor, iar câteodată îndârjiţi de o scânteiere lăuntrică.

Am petrecut apoi trei zile mai sus de sat, la un sălaş de vară, hoinărind prin pajişti şi stâncării până la apusul soarelui.

Pe vremea aceea, când liceenii citeau de obicei din Cioran, Remus îl citea pe Schelling ; ori poate era doar o lectură de-o vară. Citea încremenit şi acolo, în sălaş, la lumina lămpii.

În acea scurtă petrecere a zilelor, eu şi Remus ne-am simţit bine cumpăniţi întru noi înşine; de parcă trebuia să împlinim un ritual sobru şi necunoscut lumii. Mergând unul lângă altul, eram ca două picioare ale unui uriaş nevăzut, pe care îl făceam să păşească pe pământ.

Dar cea mai însemnată trăire era sentimentul că plutesc pe apa unui ochi al lumii şi al lumilor; un ochi care se deschide, doarme ori clipeşte.

***

După cele câteva zile m-am întors acasă. Despărţirea de Remus şi de bunicii lui a fost caldă – şi cu promisiunea revenirii.

Din păcate, i-a urmat doar uitarea.

Împrejurări nefericite au făcut ca Remus să se mute cu ai lui din oraşul vecin în altul, apoi iarăşi în altul. Am schimbat câteva scrisori, apoi s-a aşternut tăcerea.

Nu ştiu unde e Remus acum. Numele nu i l-am găsit nicăieri în mica întindere a internetului.

Advertisements

One Response to “Ochiul lumilor”

  1. Roderick Says:

    Probabil că e prin Chile sau Argentina. S-ar putea să poarte numele de familie al mamei.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: