Amintiri de noiembrie

Pe vremea aceea toamna era rece şi îndepărtată de lume, iar eu – şi, câteodată, un tovarăş de drumuri întâmplătoare – nu aveam niciun ţel şi nici nu doream vreunul.
Pădurile nu mai aveau frunze, căzuseră cu totul; printre trunchiuri negre şi umede păşeam pe poteci de noroi îngheţat.
În urmă lăsam, simplu, zilele plate, şerpii alterităţii, viermii gândului. Frigul toamnei îi amorţise şi ar fi putut rămâne îngheţaţi pe vecie. Păşeam spre o tristeţe mai adâncă decât tot ce puteam întâlni în vieţile febrile, în măcinarea inutilă a zilelor casnice – care zadarnic încearcă să grăbească morţile.

Ne aşteptau culmile întinselor dealuri, insule plutind în nimic; depărtările erau nebănuite, iar drumurile fără început şi sfârşit.
Coboram încet, o dată cu vântul şi înserările; în spatele nostru se întindea, parcă, o nemărginire ascunsă.

“…Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur
Monotone “

Aveam şaisprezece ani.