[un inceput sau sfarsit de poveste scrisa demult]

                                            Pictorul

“Ai grija ce pictezi”, spuse maestrul Albrecht, “tablourile sunt pentru totdeauna. Ele nu sunt ca sculpturile pe care le poti vedea din mai multe unghiuri. Sunt ca niste ferestre pe care nu le mai poti inchide. Sunt ca si cand ai fi taiat pleoapele unui duh. Poti sa arzi panza de mii de ori, tabloul nu-l vei putea nimici, va fi mereu in lume si se va arata cuiva mereu. Fiecare tablou iti rapeste o parte din suflet, pe care o poti dobandi doar deschizand fereastra care in el e zugravita inchisa. Aceasta fereastra o poti doar tu vedea. De o vei deschide, tabloul nu-ti va mai purta numele si va ramane ca zugravit de zeii insisi. De nu, tablourile iti vor inchide pe vecie sufletul”

Cu acest ultim cuvant, maestrul Albrecht il petrecu pe Theophilus pana dincolo de usa atelierului.

Ucenicul pasi in vara tarzie, pe drumul prafuit al amiezii. Stejari uriasi fosneau parca dintru sine, hotar Soarelui si Pamantului. Theophilus, copil al lumii si al lui insusi, urca acum spre muntii inca nevazuti.

In ziua aceea, dupa amiaza veni dimineata.

Un fluture albastru se alatura pasilor lui Theophilus, in timp ce roua inca scalda iarba de pe marginea drumului.

In munti nu urcase inca nimeni stiut. Oamenii traiau in cumintenia lor in orase, iar marginile oraselor cresteau si scadeau. Din munti veneau ape si lumina, iar oamenii ii lasau in linistea lor. Drumul lui Theophilus avea sa se adauge necuprinsului muntilor si nu orasului din vale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


%d bloggers like this: