Ori de cate ori ne apropriem un spatiu ( si deci pseudo-infinitul său) , participarea la ceva ne apare inutilă, nefirească, avand chiar o componentă “malefică”. Cum sa participăm la ceva, cand avem deja ceva din el? Cand orice ipotetică diviziune a lumii păstrează o felie pentru noi? Oare celui care participă nu-i ajunge ce are?
Participarea ne-ar dezechilibra logica proprietătii. Participarea (impărtăsirea) e raportarea la infinitul autentic.
Al Phagora 
February 20, 2008 at 23:16 |
P.S.
Cand participam la ceva (spatiu, traire, idee) multi vor sa-si retina “felia” din el, ca apartinandu-le.
De fapt, aceasta “afirmare a dreptului de proprietate” e in esenta indreptata impotriva modului raportarii noastre la infinit, care contrazice modul lor. Ceea ce vor sa obtina de fapt, dar nu-si dau nici ei seama, e incetarea participarii noastre.
“Felia” lor e o iluzie, plauzibila doar daca o distrugem si luam o parte din ea. Asa incat “proprietatea” exista si e respectata, paradoxal, doar daca nu e respectata.
A face in mod fortat plauzibile lucrurile e o “lacomie de sens”, pacat al mintii. Binele nu poate fi extras din rau cu de la sine putere.
LikeLike