Pe strazile din Al Phagora umblau aceiasi oameni in lanturi; iar lanturile-i trageau, cred, spre sfarsit, cu greutatea lor orizontala. In drumul lor isi aruncau privirea spre bucurie; uneori o gaseau, alteori nu; iar alteori lanturile ii trageau prea repede. Unul, din ei, cazut in genunchi, mi-a aruncat o privire care intreba unde este libertatea.

“…Prietene”, i-am raspuns, “e greu. Tu mergi, tu stii; tu esti invatatorul si intrebarea ta ma invata.”

El a zambit. S-au mai auzit in urma lui soapte in limba de aur ascuns; unii si le aduc aminte, dar nimeni nu le poate rosti inca o data. Iar chipul nu i s-a mai zarit. Chipurile calatorilor se pierd, indreptate mereu in doua sagetari, spre moarte si speranta.

Si, cum din 2 nu putem face 1, in locul chipului ramane pentru noi o negura.